Răni care nu se vindecă

 MASACRUL de la FANTANA ALBA. Un Katyn românesc aproape uitat …
aprilie 24, 2010
din articolul Masacrul de la Fântâna Albă:

Un Katyn românesc aproape uitat

Supravieţuitorii au ţinut sub tăcere oroarea care s-a petrecut acolo, în Duminica de Paşte, din 1 aprilie 1941, când trupele sovietice au ucis sute, poate mii, de refugiaţi români – bărbaţi, femei şi copii – care încercau să treacă (graniţa spre România, nota mea) prin pădure.

Prăbuşirea Imperiului sovietic a scos însă acel căluş, din cauza căruia atrocităţile comise la Fântâna Albă au rămas un secret nemărturisit al celui de-al Doilea Război Mondial. Oamenii au început să vorbească.

“Vrem să începem să facem săpături, să descoperim cadavrele, dar nu am obţinut încă permisiunea din partea autorităţilor”, spune Petru Grior, un lider al comunităţii române locale.

Ecaterina Suceveanu, în vârstă de 67 de ani, stă în ograda casei ei şi îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela. Soldaţii au deschis focul în oamenii care mergeau în procesiune spre România, ţinând sus, deasupra capetelor, crucile mari, pe care le luaseră din bisericile satelor lor. “Nu am să uit niciodată Duminica aceea de Paşte. Şi acum o mai văd noaptea, în vis”, a declarat pentru Reuters Ecaterina Suceveanu, o ţărancă din partea locului. Mărturia ei a fost confirmată de alţi săteni intervievaţi de Reuters.

O supravieţuitoare, care a cerut ca numele să nu îi fie menţionat, a declarat că a văzut, mai târziu, cum se mişca stratul subţire de pământ aruncat peste groapa comună din pădure, deoarece unii dintre cei care fuseseră îngropaţi acolo mai erau încă vii.

Fântâna Albă, cum e denumit locul în limba română, se află în Bucovina de Nord, o parte din România care a fost anexată cu forţa de dictatorul sovietic Iosif Stalin în 1940, împreună cu alte provincii româneşti.

Anexarea a făcut parte dintr-un tratat secret (al lui Stalin – nota mea) cu Germania nazistă, cu care România fusese aliată în război.

Acum, liniştea pare să domnească peste acest ţinut unde trăiesc ţărani prosperi şi zâmbitori, cu gospodării dichisite şi case vopsite în culori vii, ghemuite pe dealuri molcome, presărate cu păduri înalte de brazi, fagi şi mesteceni. Amintirile despre violenţele din trecut mocnesc însă aproape de suprafaţă.

Petru Grior, în vârstă de 42 de ani, preşedintele Societăţii Golgota, un grup de presiune al etnicilor români, spune că masacrul, deportările în masă şi colonizarea cu ruşi şi alte grupuri etnice au redus populaţia română autohtonă de la o majoritate de 80 la sută, în 1940, la o minoritate de 20 la sută.

Comunitatea română din nordul Bucovinei este estimată în prezent între 180.000 şi 200.000 de oameni, un sfert din populaţia dinainte de 1941. Numărul exact al victimelor masacrului de la Fântâna Albă nu este cunoscut. Românii din partea locului spun că ar putea fi chiar şi 5.000.

Unii oameni de acolo au ajuns în România, unde sovieticii au instalat la putere un regim comunist după cel de-al Doilea Război Mondial. Alţii au fost adunaţi şi deportaţi la mare depărtare. Unii dintre ei s-ar putea să mai fie şi acum în exil. Puţinii care au supravieţuit pustietăţilor sălbatice din Siberia sau Kazahstan s-au întors, în cele din urmă – şi au început să vorbească acum.

Familia Ilenei Vătăcean, acum în vârstă de 68 de ani, a supravieţuit masacrului, dar au fost toţi deportaţi în Asia Centrală. “Am stat şapte ani în Kazahstan, din 1941 până în 1948, împreună cu alte 40 de familii de români”, spune ea.

Societatea Golgota, cu sediul în capitala Bucovinei de Nord, Cernăuţi, strânge mărturii de la supraveţuitori şi de la cei deportaţi. Petru Grior cercetează arhivele de stat sovietice, în căutarea dovezilor despre chinurile la care au fost supuşi românii sub regimul stalinist.

Ecaterina Suceveanu îşi răscoleşte memoria ca să-şi amintească detaliile acelei zile.

“Era Duminica de Paşte şi oamenii s-au strâns la biserica din sat”, spune ea. “Au scos crucile mari şi prapurii şi au pornit în procesiune (spre România, nota mea). Dar nu au ajuns niciodată acolo.”

Femeia îşi aminteşte că trupele armatei sovietice au încercat de mai multe ori să oprească procesiunea, înainte de a ajunge la noua graniţă cu România. “Oamenii din satele noastre au refuzat să se oprească. Şi-au ridicat crucile deasupra capetelor şi au mers spre moarte plângând.” Soldaţii îi aşteptau în pădure, în cuiburi de mitraliere, gata să tragă la ordin. “Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat”, povesteşte Ecaterina Suceveanu.

Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre.”

Elena Iliuţan are 35 de ani şi spune că s-a alăturat şi ea pelerinajului comemorativ la Fântâna Albă din Duminica de Paşte, anul trecut, când sute de români din satele învecinate au refăcut “drumul crucii” spre pădurea unde rudele şi prietenii lor sunt îngropaţi în gropi comune, anonime.

Societatea Golgota a ridicat două cruci de piatră pe locul unde se crede că se află gropile comune. În apropiere, o cruce simplă de lemn a fost înfiptă în pământ, la un an după masacru.

“În trecut era interzis să vorbim despre Fântâna Albă”, spun Elena Iliuţan. “Dar acum suntem liberi să vorbim şi trebuie să o facem, pentru că nu se ştie niciodată cât timp va dura această libertate.”

--
Horia Stefan (Nucu) Cimpeanu

 

-----------------------Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944----------------------- 

Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944

Prin masacrele din Transilvania de Nord, 1940-1944, se înţeleg atrocităţile comise de către horthyşti împotriva românilor şi mai apoi a evreilor. În toamna anului 1940, ca urmare a cedării unei părţi din Ardeal către Ungaria lui Miklós Horthy, în mai multe localităţi transilvănene trupele maghiare au masacrat români şi evrei. Aceste atrocităţi au continuat până spre sfârşitul anului 1944. Printre cele mai cunoscute şi bine documentate asemenea masacre se numără:

• Masacrul din Treznea
• Masacrul din Ip
• Masacrul de la Sărmaşu
• Masacrul din Moisei

Masacre au avut loc şi în alte localităţi ca: Nuşfalău, Cerişa, Marca, Breţcu, Mureşenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmăşd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Date generale şi premise ale acestor atrocităţi

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupaţie maghiară. Prin Ardeal sau Transilvania înţelegem pe tot parcursul acestui articol atât regiunea istorică cu acelaşi nume cât şi Crişana şi Maramureş. A fost cedată o suprafaţă de 43.492 km pătraţi, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei cu o populaţie de 2.667.000 locuitori dintre care:[1]

• 50.2% români
• 37.1% maghiari şi secui
• 12.7% germani, evrei şi alte naţionalităţi.

Dictatul de la Viena - zona cedată Ungariei

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord şi cuprindea nord-vestul regiunii cu acelaşi nume precum şi ţinuturile secuieşti. Un număr de 8 judeţe din totalul de 23 câte număra Transilvania au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se astfel un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.[1]

După anunţarea hotarârilor de la Viena a urmat marea dramă pentru români a refugiului din faţa ocupantului şi evacuarea instituţiilor româneşti din zona cedată. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată. Printre ei s-a aflat şi corpul profesoral al Universităţii din Cluj, format din personalităţi de elită precum: Sextil Puşcariu, Iuliu Haţeganu, Onisifor Ghibu sau Emil Racoviţă.

Încercând o clasificare a masacrelor petrecute în teritoriul ocupat de autorităţile ungare se poate observa că marea majoritate au avut loc în toamna anului 1940, imediat după instaurarea regimului maghiar, şi în toamna anului 1944, după ce România trece de partea Aliaţilor. Atrocităţile asupra românilor şi evreilor petrecute între lunile septembrie şi octombrie ale anului 1944 s-au desfăşurat în prima fază pe teritorile româneşti aflate în imediata apropiere a graniţei cu Transilvania ocupată, în timpul ofensivei rapide a ungurilor împotriva României, iar mai apoi pe parcursul retragerii armatelor horthyste din ţinuturile ardeleneşti. Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:

• Masacrele din toamna anului 1940 în teritoriile ocupate
• Masacrele din lunile septembrie şi octombrie 1944.

Aceste atrocităţi pot fi împărţite după etnia celor vizaţi de către horthyşti în:

• Masacre îndreptate împotriva populaţiei româneşti
• Masacre îndreptate împotriva evreilor.

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmaţiei. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

• Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
• Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea-Cluj.

În prima zi principalele oraşe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmaţiei şi Ocna Şugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localităţi luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc. Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiţii paşnice, neexistând decât câteva incidente răzleţe cu ostaşii români aflaţi în retragere pe teritoriul Transilvaniei "de sud". Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroşi localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele oraşe ale Ardealului cedat.

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupaţie pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungureşti au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de români. 

Nuşfalău, 8 septembrie 1940

Nuşfalău este o comună din judeţul Sălaj, aflată la 39 km de oraşul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Şimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor români. Victime au fost 11 oameni, două femei şi 9 bărbaţi din satul bihorean Almaşu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nuşfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentinţa publică din 13 martie 1946. În dimineaţa zilei de 8 septembrie 1940, la ieşirea din Nuşfalău, oamenii au fost opriţi din drum de localnicul Szinkovitz Zoltan din comună şi de un soldat ungur care-l însoţea. Din sentinţa judecătorească reiese că aceşti doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziţionat, fără a găsi nimic comprominţător contra lor, şi-au însuşit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic şi i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbaţi au fost urcaţi într-o căruţă militară, care a fost întreptată spre comuna Zăuan şi la o distanţă de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost ucişi prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alţi doi localnici maghiari, din proprie iniţiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtăşit aceeaşi soartă ca şi cei 9 bărbaţi.

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar şi acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nuşfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruinţa locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut şi ei au fost pedepsiţi de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii unguri au rămas neidentificaţi.

Treznea, 9 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Treznea.

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârşite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie şi masacrul de la Treznea, comună aflată în judeţul Sălaj, la 15 km de oraşul Zalău. Trupe maghiare aparţinând batalionul 22 Grăniceri Debreţin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflaţi cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au dezlănţuit măcelul. Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei.

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate şi de către alţi localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marşul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului şi mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:

„Cum aceşti moşnegi, aceste femei şi aceşti copii din braţele mamelor au putut ataca armata? Trebuie să vă fie ruşine pentru cele ce aţi făcut. Aceasta este o ruşine care va rămâne înscrisă pe obrazul armatei maghiare.”

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Ip, 13/14 septembrie 1940

Pentru detalii, vezi: Masacrul din Ip.

Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este şi de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câţiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceştia erau treziţi din somn şi apoi ucişi cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiţi pentru a indica gospodăriile româneşti. A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerişa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista şi în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificaţi, conduşi de doi ofiţeri, au intrat, în dimineaţa zilei de 15 septembrie, în satul Cerişa, judeţul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeaşi sentinţă a Tribunalului Poporului din Cluj. Aceşti soldaţi adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiaşi militari împuşcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofiţeri a ordonat evreilor să iasă în faţă şi astfel au ieşit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăşi li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldaţii, la ordinul ofiţerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscrişi în acest fel la moarte a fost că au reuşit să se ascundă la timp prin râpele şi cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herţa Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operaţiune, pe celălalt versant s-a procedat în acelaşi fel şi cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împuşcaţi.

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineaţa zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Şimleul Silvaniei şi-a făcut apariţia în comuna Marca, din judeţul Sălaj aflată la 55km de oraşul Zalău. Această companie a fost însoţită şi de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcaţi în haine militare, pentru a nu fi recunoscuţi. În ziua de 15 şi 16 septembrie 1940 aceşti militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza şi a lui Incze Ştefan, ambii din comuna Ip, au împuşcat pe câmp şi în curţile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci şi 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.

Breţcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Breţcu, judeţul Covasna, şi fiul său mai mare cu acelaşi nume, au fost închişi la Primăria localităţii, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ţinerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat şi soldaţi. La 14 septembrie este întemniţat şi fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulţi soldaţi maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine şi alimente necesare pentru expulzarea bărbaţilor în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre graniţa. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruş, unde Boldea şi fiii săi au fost împuşcaţi şi apoi îngropaţi.

Mureşenii de Campie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureşenii de Câmpie şi a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administraţiei militare ungare. În localitate erau cantonaţi soldaţi ai armatei maghiare, conduşi de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.

Modul în care s-a desfăşurat această atrocitate a fost stabilit de aceeaşi instanţă clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit şi avea 3 copii, erau cantonaţi mai mulţi soldaţi unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenţia comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obţine nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldaţi înarmaţi în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum şi cu cei arestaţi în aceeaşi după amiază: cantorul Gurzău Ioan şi soţia lui Valeria, învăţătorul Petrea Gheorghe împreună cu soţia Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani şi soacra Ana Miron. Soldaţii trimişi se conformează ordinului primit şi îi împuşcă pe toţi cei prezenţi în casa parohială şi anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalţi prin curte. Aceeaşi soartă a împărtăşit-o şi servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeaşi noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în faţa instanţei clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare şi pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

• 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităţilor împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 judeţul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc şi tragedia din localitatea menţionată când 22 de ţărani români, printre care şi doi copii, sunt adunaţi pe câmp şi împuşcaţi de soldaţi unguri.
• 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din judeţul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.
• 9 septembrie 1940, Zalău soldaţi maghiari rămaşi neidentificaţi au intrat în casele românilor Vicaş Grigore şi Prunea Gheorghe. omorând prin împuşcare pe Vicaş Grigore împreună cu soţia şi fratele său, precum şi pe soţia lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colţul casei lui Vicaş, tot aceşti soldaţi au mai ucis un ţăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău.
• 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupaţie în marşul lor spre Cluj-Napoca au maltratat şi ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu şi pe poliţistul Gheorghe Nicula.
• 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin şi Zăbala din judeţul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localităţi au atacat şi vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuţi şi maltrataţi în speranţa determinării lor să treacă frontiera în România. Mai multe familii şi-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alţii au fost expulzaţi de către autorităţile ungare, proprietăţile lor fiind confiscate.
• 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămaşi neidentificaţi, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmăşd, judeţul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1940 au fost împuşcaţi 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentinţa din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
• 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia ţăranului Tipănuţ Gheorghe a fost maltratată de câţiva soldaţi maghiari. Soţia acestuia a fost lovită cu revorvelul şi cu picioarele, iar Tipănuţ împreună cu cei doi fii ai săi au fost împuşcaţi. Dintre cei 3 bărbaţi doar fiul cel mai mic a scăpat cu viaţă.
• 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, judeţul Sălaj, un grup de soldaţi horthyşti au scos din caselor lor pe mai mulţi români, dintre care 11 au fost omorâţi. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins şi împuşcat pe locuitorul Costelaş Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldaţii erau însoţiţi de civili din comunele vecine, rămaşi neidentificaţi, care indicau casele românilor.
• 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din judeţul Sălaj, 4 români sunt ucişi în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuţi şi mutilaţi.
• circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireş un nou român a fost ucis şi maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localităţii a desfăşurat o activitate ostilă contra populaţiei româneşti şi evreieşti, pe care o denunţa comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltrataţi. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-şi sape singur groapa, fiind împuşcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.
• 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din judeţul Cluj, alţi 2 români şi evrei sunt ucişi. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestaţi cetăţenii Moldovan Iosif şi Câţ Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera şi Rozalia au fost şi ele reţinute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă şi denunţătoare la autorităţile româneşti faţă de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestaţi au fost duşi sub pază militară în comuna Ţaga, unde a doua zi dimineaţa au fost împuşcaţi şi aruncaţi în groapa comună.
• 1 octombrie 1940, în comuna harghiteană Ditrău este ucis pădurarul român Ilie Ţepeş.
• octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, judeţul Someş interbelic, astăzi judeţul Maramureş, doi români sunt împuşcaţi, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.

Masacrele împotriva populaţiei româneşti din toamna anului 1944

Seria crimelor împotriva populaţiei româneşti din Transilvania ocupată a fost reluată în toamna anului 1944, imediat după încheierea armistiţiului dintre România şi Aliaţi. Atrocităţi au fost săvârşite şi în câteva localităţi din Ardealul aparţinând României, aceste aşezări aflându-se în imediata apropiere a graniţei.

Band, Grebeniş, Oroiu, septembrie 1944

Imediat după ce România a încheiat armistiţiul cu Aliaţii, etnici localnici maghiari înarmaţi în colaborare cu grănicerii de la pichetul unguresc din comuna Band, judeţul Mureş, au atacat prin surprindere frontiera română, omorându-l pe sergentul Predescu. Zeci de români din satul Mărăşeşti au fost ridicaţi de la casele lor şi închişi cu cătuşe la mâini într-o pivniţă, gospodăriile fiindu-le, de asemenea, vandalizate.

Trecând apoi frontiera aceleaşi bande, au jefuit comuna Grebeniş, împuşcând 3 localnici şi ridicând pe românii ce nu apucaseră să se refugieze. Ducându-i până la graniţă, maghiarii i-au pus să sărute pietrele de hotar şi să mulţumească că au ajuns pe teritoriul sfânt al Ungariei. Alţi doi români din satul Oroiu au fost mai apoi bătuţi şi ulterior ucişi.

Sărmaşu, 15 septembrie 1944

Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Sărmaşu.

Cimitirul de pe dealul Suscut de la marginea comunei clujene Cămăraşu al celor 126 de evrei din Sărmaşu ucişi de horthyşti

În toamna anului 1944, 126 de evrei din oraşul Sărmaşu, judeţul Mureş sunt ucişi şi mai mulţi români maltrataţi, iar apoi deportaţi. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Sărmaşu rămâne în cadrul României, aflându-se la mai puţin de o oră de mers pe jos de graniţa cu Ungaria. La începutul războiului, localitatea avea o populaţie de aproximativ 3200 de oameni, împărţită pe etnii aproape egal între români şi maghiari şi existând circa 200 de evrei. Pe data de 23 august 1944, România trece de partea Aliaţilor, armatele germane şi ungare pornind la o puternică ofensivă contra noului inamic şi pătrunzând în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de circa 30-60 km peste linia de frontieră existentă atunci. La 5 septembrie 1944 armata maghiară ocupă comuna. Din acest moment începe opresiunea împotriva evreilor şi românilor de aici. Populaţia maghiară din zonă ce sprijinea cauza Ungariei, în dorinţa recâştigării întregii Transilvanii împreună cu garda maghiară încep să jefuiască casele evreilor şi românilor. Pe data de 9 septembrie 1944, echipa de jandarmi maghiari ridică din casele lor pe mai mulţi români ce îndepliniseră funcţii importante în administrarea comunei, ei fiind duşi într-un lagăr improvizat din localitate. Timp de mai multe zile cu toţii au fost supuşi unui tratament ostil din partea ocupatorilor. Din sentinţa dată la 28 iunie 1946 de către Tribunalul Poporului din Cluj aflăm şi următoarele: “In lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări şi înscenării de executiii în timpul nopţii. De exemplu, odată toţi românii din lagăr au fost scoşi în curte, puşi în genunchi (“La biserică”), iar după acest exerciţiu, toţi, fără deosebire de vârstă, au fost puşi să se dea peste cap până la istovire.”

În ziua de 15 septembrie 1944, unii dintre români au fost eliberaţi, iar alţi 18 au fost deportaţi în Ungaria. Ei au fost duşi cu camionul în Cluj, iar aici au fost încolonaţi pe jos, sub escortă de poliţişti civili, pe drumul spre Jibou şi apoi la Budapesta. Unul dintre cei deportaţi şi apoi declaraţi morţi a fost şi Iuliu Moldovan, tatăl artistului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis şi preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Din păcate numărul total de morţi al românilor deportaţi nu se cunoşte cu exactitate.

Tărian, 29 septembrie 1944

În condiţiile fluctuaţiilor înaintării şi retragerii frontului în septembrie 1944, satul Tărian din judeţul Bihor este reocupat de trupele germano-maghiare la 29 septembrie 1944 şi întrucât această aşezare fusese în partea Ardealului cedat, prin Dictatul de la Viena, revin în localitate şi jandarmii unguri ce alcătuiau paza publică. S-au format două echipe de gardă, atât pentru satul Tărian cât şi pentru aşezarea vecină, Girişu de Criş.

Seara, echipa responsabilă pentru localitatea în cauză, condusă de Vitéz Harmathi Alexandru junior a trecut la hărţuirea gospodariilor româneşti. Astfel au fost ucişi 15 oameni, existând şi câţiva răniţi grav. După comiterea acestor crime, garda s-a deplasat în satul vecin Girişu de Criş, cu scopul de a comite şi aici acte identice. Au fost opriţi însă de către echipa de pază de acolo, aflată sub comanda locuitorului Vagaszki Alexandru, care l-a dezarmat pe Harmathi.

Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944

La 10 octombrie 1944, când în zona Bârgăului se duceau lupte de către trupele române şi cele sovietice împotriva ocupantului s-a consemnat un alt moment de represiune asupra populaţiei româneşti civile. În toamna anului 1944 aici erau staţionate, în retragere, Divizia 27 grăniceri secui şi Regimentul ungar 33 vânători de munte.

Mai mulţi comandanţi militari au ridicat aproximativ 20 de locuitori români din comuna bistriţeană Prundu Bârgăului, care au fost trimişi la Bistriţa, de unde însă li s-a dat drumul după 2 zile. 7 dintre ei au fost însă din nou arestaţi şi închişi într-o pivniţă. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scosi şi conduşi până la marginea unui şanţ de apărare antiaeriană, unde au fost împuşcaţi şi aruncaţi în şanţ. Una dintre victime, preotul Pop Augustin a fost rănit mai uşor, reuşind să fugă şi să scape cu viaţă. Tot atunci a fost ridicat de acasă şi funcţionarul Popovici care a fost dus către o destinaţie necunoscută, nemaîntorcându-se niciodată.

Moisei, 14 octombrie 1944

Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Moisei.

În seria atrocităţilor îndreptate împotriva populaţiei civile româneşti se înscrie şi masacrul din comuna Moisei, judeţul Maramureş. Un număr de 31 de ţărani ardeleni au fost adunaţi într-o casă şi ucişi de soldaţii unguri aflaţi în retragere, rămânând în viaţă doar doi oameni. Aceştia erau internaţi în lagărele de muncă din oraşul maramureşean Vişeu de Sus, fiind acuzaţi de "trădare de patrie". De aici, cei 31 de români au fost duşi cu un camion la Moisei, satul fiind complet evacuat de locuitori. 12 dintre ei au fost închişi într-o căsuţă de lemn, fiind împuşcaţi de către soldaţii maghiari, care trăgeau prin geamuri şi uşă. În continuare au fost ucişi şi ceilalţi români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceiaşi noapte, militarii incendiind satul şi arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacţie, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea crimelor, când localnicii, evacuaţi de autorităţi, au revenit la gospodăriile lor.

Cronologia altor masacre

• începutul lunii septembrie 1944, în comuna clujean Cătina, situată la frontiera cedată prin Dictatul de la Viena, mai mulţi etnici unguri localnici au jefuit casele româneşti din localitate, ucigând o fetiţă în vârstă de 16 ani şi rânind alţi doi oameni.
• toamna anului 1944, în satul Răchitiş, judeţul Harghita sunt ucişi 7 români, de către un ofiţer din armata ungară, însărcinat cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniţă. Sub bănuiala partizanatului cu partea română, soldatul arestează şapte păstori care se aflau ascunşi în pădurea satului. La ordinul ofiţerului se formează o echipă de execuţie, însă aceştia refuză să comită crimele. Sunt aleşi alţi militari care îi împuşcă în final pe cei 7 români.
• 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri, încadraţi de civili din comuna mureşeană Şincai au trecut frontiera în satul Fânaţe, unde au omorât 3 localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat de echipele maghiare, Ursuţ Gheorghe s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceleaşi bande au jefuit şi incendiat gospodăriile româneşti.
• 8 septembrie 1944, satul Ozd, judeţul Târnava Mică interbelic, azi judeţul Mureş, aflat pe teritoriul Ardealului liber, este ocupat de trupele horthyste, preotul maghiar din localitate predă autorităţilor maghiare doi ciobani români. Aceştia au fost duşi sub escortă în oraşul Luduş, unde au fost ulterior executaţi prin împuşcare şi îngropaţi.
• 23/24 septembrie 1944, în satul clujean Gădălin, soldaţi din armata de ocupaţie ungară au împuşcat 2 locuitori români. Cadavrele lor au fost descoperite de armata romană, dezbrăcate şi îngropate în islazul comunal.
• 24 septembrie 1944, în condiţiile luptelor dintre armatele ungare şi cele române şi sovietice, în Turda, judeţul Cluj alţi 18 români sunt ucişi. Aceştia, în special femei şi copii, se adăposteau de focurile de artilerie sub un pod de cale ferată, când au fost împuşcaţi de către honvezi.

Urmările masacrelor din Transilvania de Nord

După ocuparea Ardealului de Nord de către trupele ungare în toamna lui 1940, pentru populaţia românească a început unul din cele mai întunecate capitole ale istoriei recente. La acţiunile de răzbunare ale unor maghiari naţionalişti ardeleni, împotriva românilor trebuie adăugate abuzurile militarilor, măsurile de teroare ale poliţiei instalate de noile autorităţi, arestări ilegale, execuţii sumare şi aroganţa agresivă a reprezentanţilor noilor structuri administrativ-publice şi a aparatului funcţionăresc. În cursul unor acţiuni de depistare erau vizaţi, în primul rînd, români naţionalişti, adică preoţi şi învăţători. Aceştia au devenit victimele unor cetăţeni maghiari excesiv de zeloşi, ale trupelor ungare şi ale unor bande paramilitare, fiind batjocoriţi, maltrataţi sau chiar linşaţi.

Date oficiale despre abuzurile comise de către horthyşti

Într-un raport statistic al Secretariatului de Stat pentru naţionalităţi de la Bucureşti privind situaţia din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941 sunt menţionate 919 omoruri, 1126 schingiuri, 4126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective şi individuale.

La câteva zile de la instalare, autorităţile de ocupaţie au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului de la Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internaţi în luna septembrie 1940 un număr de 1315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecinţă, încă din aceeaşi lună au fost înfiinţate noi lagăre la Someşeni şi Floreşti, lângă Cluj Napoca.

Au existat şi expulzări în masă ale ardelenilor peste linia de demarcaţie impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a celor consideraţi periculoşi sau potrivnici noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când ocupanţii au fost alungaţi de trupele române în cooperare cu cele sovietice. Astfel, până la 1 ianuarie 1941, numărul total al românilor refugiaţi era de 109.532 suflete, la care se mai adaugă şi cei 11.957 de ardeleni expulzaţi de autorităţile maghiare. O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate. Acestora li s-au adăugat numeroşii refugiaţi, care şi-au părăsit locuinţele de teama noii administraţii maghiare. Documentele vremii arată că la data de 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenind din teritorile ocupate de horthyşti.  În această perioadă, şcolile şi bisericile româneşti au avut şi ele de suferit. Pe teritoriul Ardealului cedat la data de 30 august 1940 funcţionau 1666 de şcoli elementare cu predare în limba romană şi 67 de unităţi de învăţământ liceal, profesional şi superior. La începutul anului şcolar 1941/1942, numărul şcolilor primare s-a redus cu 792 de unităţi, iar în anul 1940/1941 au funcţionat un singur liceu - cel din Năsăud - şi 7 secţii româneşti pe lângă alte diferite licee.

Membri participanţi

Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau armata, poliţia şi jandarmeria, completate de mulţimea de organizaţii naţionalist-şovine, instituţii militarizate sau paramilitare. Cele mai cunoscute organizaţii paramilitare iredentiste implicate au fost:

• Garda zdrenţăroşilor (Rongyos Gárda)- s-au remarcat în acţiuni de prigonire a românilor;
• Vânătorii Turanici (Turáni Vadászok), organizaţie terorist-informativă cu centre judeţene, la nivel de plasă şi de oraş;
• Uniunea camaraderească – Turul (Turul Bajtársi Szövetség);
• Asociaţia generală secuiască de frontieră (Országos Magyar Lövész Egyesület)
• Divizia secuiască de frontieră (Székely Határok Hadosztály);
• Organizaţia de zece (Tízes Szervezet).

După terminarea conflictului, la 10 iulie 1945, s-a înfiinţat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Acesta a adunat date, dovezi, mărturii privind masacrele săvârşite pe teritoriul din nord-vestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a dat 9 sentinţe sau hotărâri în perioada 13 martie – 28 iunie 1946. După desfiinţarea sa, actul de justiţie privind pedepsirea criminalilor de război este preluat de Curtea de Apel Cluj, în anii 1946 – 1952. Majoritatea acuzaţilor au fost judecaţi în lipsă şi nu şi-au ispăşit niciodată pedeapsa. Edificator este faptul că din totalul de 72 de criminali maghiari (52 din Ungaria şi 20 din România) condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului din Cluj, absolut toţi au fost judecaţi în contumăcie. Printre personalităţile maghiare transilvănene implicate în acţiuni contra românilor se numără contele şi scriitorul maghiar Albert Wass. El împreună cu tatăl său Andrei Wass au fost găsiţi vinovaţi în 1946 de crime de război şi condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului Cluj. Potrivit procurorilor aceştia au ordonat asasinatele asupra etnicilor români şi evrei de la Mureşenii de Câmpie şi Sucutard.

Reacţiile maghiarilor faţă de atrocităţile comise sub ocupaţia horthystă

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au întâmpinat cu satisfacţie hotărârile Dictatului de la Viena, sperând că la finalul războiului Hitler va acorda lui Horthy întreg Ardealul. Mulţi etnici maghiari au participat alături de militari la masacrele împotriva populaţiei româneşti. Aceştia au devastat, profanat şi dărâmat din temelii biserici româneşti - în secuime mai ales - au jefuit şi incendiat casele românilor ori au maltratat şi ucişi "vlahi". Nu au lipsit însă, ce-i drept în puţine cazuri, şi localnici unguri care s-au implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceştia este cunoscut cazul lui Gall Iosif, care a salvat de la moarte mai mulţi ardeleni în timpul masacrului de la Treznea. O altă mărturie în acest sens este şi aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supravieţuitorii dramei din comuna Ip, Sălaj:

„Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest viaţa în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a horthyştilor cel puţin 3 familii de români. Cu siguranţă, dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic.”

Au existat cazuri în care localnici unguri au căzut jertfă alături de români. Unul dintre acestea este cel al slujitoarei Juhász Sarolta din Mureşenii de Câmpie, care a fost ucisă împreună cu întreaga familie a preotului Bujor.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă