Şapte deosebiri dintre slavitul oraş Chişinau şi Targul Ieşilor

I. La 27 august 1991 Chișinăul se dezice de Origini

a) Chișinău. Dupa aproape 200 de ani aflare in sclavia slavilor, pasalacul Chisinaului trufas isi schimba numele (23 mai 1991), dar nu si naravul. Lipsit de scrupule, incalca legea umanitatii privind unitatea natiunii si se autoproclama „Statul Republica Moldova”. Nu se intoarce acasa, de unde a fost rapit, ci, incitat fatis de “multi-etnici”, doreste a fi, efectiv, membru al ONU. Siretlicul ajuta ex-sovietica republicuta sa se transforme peste noapte din bastarda a gulagului intr-un “fermecator” statulet cu „antice” traditii.

Abilitatea de a minti e cocotata in capul mesei potentatilor zilei: facand vajnice prezentari “ot Moldova“, habar n-au de sechestrarea ei (vezi: http://www.asm.md; accesat la 24 aprilie 2014). Bine-a zis, cine a zis: ticalosenia catorva este o nenorocire pentru toti. Romantismul framantarilor de fraza “(1) Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” nu reuseste sa acopere excentricitatea vanitosilor “alesi“. Mai degraba, vorbeste de falimentul beizadelelor (impreuna cu taticii mentori), calificand indubitabil biruinta moscalului.

Aranjamentul contemporan int-rus, adunat in rapa din jurul Chisinaului, reitereaza suta la suta fantasmagorica inventie a Uniunii Sovietice despre „doua popoare (doua limbi)” pe malurile Prutului. Multi, prea multi (adica, prostii – vorba boerului Motoc), inhiba minciuna si o promulga nu numai la intalniri protocolare cu om-ologii. Lehamite. Proclamandu-si l’indépendance (27 august 1991), Sovietul Suprem al R.S.S.M. a preluat de facto stafeta mentinerii frontierei artificiale pe Prut, instalate de agresor in a.a.1812 / 1940 / 1944. La randu-i, silind a recunoaste enclava separatista, Romania indeparteaza pe cat poate sclipirea reunirii.

Iar obiectivul unificarii populatiei si a teritoriului din centrul (macar) Basarabiei s-a evaporat, asemenea unui miraj. Nemaipomenitul fenomen sta in vadita opozitie cu nulitatea (recunoscuta de intreaga omenire) Pactului incheiat la 23 august 1939, intre Guvernele U.R.S.S. si Germaniei, ce voalase re-inrobirea Moldovei Orientale. Consecintele politico-juridice ale unui act nul ab initio (Sfinte, Doamne!) apasa continuu pe mormintele stramosilor (episod relevat la Conferinta internationala „Pactul Molotov-Ribbentrop si consecintele sale pentru Basarabia”, prin Declaratia de la Chisinau, 28 iunie 1991).

In context, nu m-asi incumeta sa cred ca intre “proletarii” din marginimea Bicului si istoria neamului se manifesta vreo legatura spirituala adecvata. Colegii canta osanale unei „Maldove” trunchiate, dar „scapa” din vedere trecatoarea pe unde-a descalecat legendarul Dragos din Giulesti, voievod al Maramuresului; se omite constient si vesela smecherie ca lumea savanta anume lui ii atribuie introducerea “rumaneascei limbi“[1]. Declanseaza amar de tensiuni cu vatra (scuipatul in maica-sa reprezinta strategia de inmatriculare a „moldovenismului”), dand imbold atator pretendenti la un loc in haremul vitregelor „statalitati”.

b) Iasi. De la 1564 incoace, unitatea seculara a Tarii o intruchipeaza localitatea de scaun, Iasii. In a.1600, Domnitorul Mihai Viteazul consfinteste la Iasi Unirea Principatelor Romane. La o distanta oarecare, Iasii initiaza miscarea de contopire (a.1859) a Principatelor si, chiar de-o vrea acum, intrat in Hora Uniriii, n-are chip sa refuze povara mostenita.

II. Chisinaul fura Moldova de la Targul Iesilor, metropola „nu vede”

a) Chisinau. Fara un trecut demn de condeiul cronicarilor, Chisinaul contemporan exiba si ridica in protap „meritele” scornite de ocupant vizavi de formarea si dezvoltarea socantei marionete din varful dealului dintre satele Vanatori, Gaureni, Balanesti, Cabaesti (altitudinea de 429,5 m). Devenit captiv al tentatiei de a se impune pe arena publica, recurge intrigant la derivatii sinonimice, potrivit carora mosia sa ar si purta numele Moldova (in sintagma, Tara Moldovei).

Alteori, neclipind din ochi, se prezinta sub flamura Basarabiei. Desi contrazicerea flagranta – daca esti Moldova, n-ai cum fi, in acelasi timp, Basarabia – impinge agramatismul la superlativ. Dar jonglarea deliberata cu parametrii notiunilor antrenate acopera starea deplorabila a suprafetelor scindate. Mai mult, ciudata sincronizare a cuvintelor cu sensuri apropiate ii permite baiatului sa proiecteze existenta figurativa a Moldovei / Basarabiei. O lume stie insa ca mioritica “gura de rai” e dezmembrata violent. In rest, adeptii “moldovenismului” opereaza ofensator cu tinuturile ei, sustrase prin jaf armat.

In situatia, cand reprezinta doar o minuscula particica a Patriei, cum e posibil - o, Allah - sa etaleze bolsevicul Moldova sau Basarabia? Aplica reverente sub numele Basarabiei, dar „uita” cavalereste de abandonul Cernautilor, Hotinului, Cetatii Albe, Ismailului, Renilor, Insula Serpilor, delta Dunarii… Contrar fantasticelor margaritare precum ca iaste el coscogea Moldovlahia, Chisinaului ii revine culpa de a nu proteja “piciorul de plai” in trei circumstante: a) la fragmentarea abuziva a Trasnistriei si Basarabiei de catre Moscova si Kyev, in august-noiembrie 1940; b) rateaza sacrala sansa de reintrupare a anului 1991; c) nu riposteaza nici acum, cand suzeranul hacuie instantaneu teritoriul Musatinilor. Magnificii protozauri locali adapteaza lejer distorsiunea, declarandu-se, intru consolare, buricul „Maldovei”.

Si atunci, pe cat de corecta e atitudinea de suprapunere a notiunilor? Ori, odata cu delegarea prerogativelor statale la noua structura, Valahia minor nu dispare in neant. Asumandu-si eronat denumirile vizate, Chisinaul smulge patrimoniul, in primul rand, de la Targul Iesilor - centrul cultural, economic si politic recunoscut al Moldovei. In al doilea, cu ochii inchisi achita indulgenta cotropitorului si, in unison, interpreteaza  frivol drama moldovenilor. Tovarasi, nu incercati sa menajati ceea ce nu va apartine, degradandu-i memoria. Aducerea apei cu sita la monumentul gloriosului Stefan cel Mare si Sfant nu salveaza altarul Moldovei de sacrificare.

Avem ferma convingere ca punerea semnului egalitatii intre evlaviosul „imperiu” al Chisinaului si frumoasa Tara de odinioara a Moldovei este un gest alogic, inacceptabil. Argumentul? Departe, lele, departe, pana la identificarea unei infame interferente intre cuvant si fapta. Patriotismul, jertfirea de sine, altruismul (mai bine sa dai, decat sa iei) nu stau in prim planul conducerii, elocventa fiind receptivitatea la cultura straina si ignoranta (fatala) a propriilor vestigii. Chestiunea nu trebuie sa ne surprinda, cunoscand radacinile lor depravate. Cert este ca, fara suport national, actiunea denota dezicerea de izvoare si abroga speranta reintregirii gliei si a natiei.

b) Iasi. Din cealalta parte, Targu’ Iesilor pastreaza intacte imaginea si numele Patriei, in posteritate. Deoarece municipiul este localitatea ei de fruntarie, Iasilor le revine in unicitate oportunitatea de ai coordona domeniul constitutional.

III. Asimilarea de catre preacinstitul oras Chisinau a nominatiei de „capitala” a Moldovei, valoreaza cat o ceapa degerata

a) Chisinau. Impertinenta Chisinaului oficial nu cunoaste bariere. De unde si pana unde se reclama impostorul “inima” Moldovei? De parca nu ar fi indeajuns promulgarea secesionismului pagubos, iata-l angajand mantia de “mandra capitala”. Nesabuita atribuire a dulcelui cognomen aseamana uluitor cu povestea regelui gol – acela, chipurile, tot era “imbracat“.

Realmente, admnistratia provinciei cucerite se concentreaza la Chisinau abia in a.1818 si, atentie la lichele – nu cu titlu de „capitala” a Universului, ci a unei firave autonomii. La scurt timp, conform Legii din 29 februarie / 15 martie 1828, aceasta e categorisita deja cu titlul de gubernie, in care “toate afacerile se lucreaza in limba rusa“[2].

Ca sa vezi. Cat de iute au insusit aborigenii limba “eliberatorului” – in numai16 ani (1828 – 1812).

b) Iasi. Scrie prin carti ca la a.1564, in a doua sa domnie, Alexandru Lapusneanu isi trece cancelaria din Suceava in municipiul Iasi. Drept urmare, Iasii detin coroana voevodala in perioada 1564-1859; intre 1859 si 1862 orasul gazdueste sediul uneia dintre cele doua guvernari ale Principatelor Unite, iar intre 1916-1918 exercita statutul de resedinta a Romaniei.

Incercat de vitregiile vremii, tronul Bogdaniei sta temeinic in Iasi – apa trece, pietrele raman. Cu toate ca suma de 148.150 lei, alocata pentru pierderile provocate orasului in 1861 prin schimbarea sediului guvernului la Bucuresti, ramane nerecompensata pana astazi[3]. Dar si asa, Moldova nu are nevoie de o alta capitala; Ea asteapta eliminarea eresiei “Principatul Moldovei a fost un stat (sublinierea ne apartine) ce a existat in Europa timp de peste cinci veacuri.“[4] Parerea mea e ca utilizarea timpului trecut nu concorda probelor.

IV. Somptuoasa afirmatie precum ca la Chisinau locuiesc moldoveni, iar in Iasi romani, constituie o extraordinara sarlatanie sovieto – post-independista

a) Chisinau. Din mapamondul nestirbit, numai logaritmul marxist al sovieticilor reuseste imposibilul si explica „enciclopedic” nastrusnica diferentiere a jumatatilor unui corp integral. Asmutand moldovenii rasariteni contra celorlalte parti ale etniei romane, Rusia se poate pronunta, intr-un fel, multumita: procedeul defaimarii integralitatii s-a incununat de succes. Si, cat n-ar parea de straniu, dar steagul defaimarii consangenilor e preluat de corifeii “canducatori“. Instructiunea lor – ce lasa de dorit, dar, si mai ales, absenta nationalismului, determina indicele plauzibil ca, plutind pe “valurile Volgai“, ei n-au avut si nu vor avea vreodata personalitate.

Intelepciunea plugarilor invata: cum e Tanda, asa-i si Manda. Latinii o redau usor sofisticata: fiecare popor isi merita guvernantii. Nu incape indoiala ca nenorocirea cea mare vine la prostime din prejudecatile infiltrate din copilarie de agresor. Si, lucru stiut, cine traieste impreuna cu cei rai, devine si el rau. O parte bunicica a bastinasilor republicii nici sa auza / vaza, nici sub strasnice canoane n-a spovadui ca dincolo de Prut sau mai in sus – spre Bucovina, mai in jos – pe litoral, ar fi existat moldoveni. Ba nici ca-si perceapa viitorul decat sub cizma militara si, cu o “ruseasca” al naibei de “haraso“, cu “independenta” in vizorul tancurilor Armatei a 14-a pe Nistru, in ruptul capului nu se lasa de experienta comunismului deformat.

b) Iasi. Constituie o axioma enuntul despre omogenitatea diviziunilor egale ale unui intreg (chiar si ale unui norod). Cand au muscat Adam si Eva din fructul interzis, n-au gustat ei fruct analog? Si daca in a.1812, Curtea Imperiala Ruseasca a rupt Principatul in doua, cum pot fi jumatatile lui diferite?

Aferim si iarta, Doamne, hotul.

 V. Cel putin din 2 puncte de vedere, Chisinaul n-are cum fi “al doilea stat romanesc”

Prima ipoteza. Istoria romanilor acrediteaza traditional TREI, Doamne, si toate TREI tari romanesti – Moldova, Ardealul si Tara Romaneasca.

Dintotdeauna statele mici si-au valorificat capacitatea de rezistenta intemperiilor vremii prin eventuale uniuni, comasari. Exista oare pentru moldovenii stramtorati de tragedia anului 1812 o alta reteta, decat cea clasica? Bineinteles, ca nu. Din care motive, ordonarea rationamentelor o facem in consideratiunea evolutiei firesti a statalitatii noastre exclusiv in parametrii Principatului, parte constituanta (a.1859) a Romaniei. Nu ramane loc, prin urmare, pentru „a -sprezecea” dublura suspicioasa de viitor.

A doua ipoteza. 

a) Chisinau. Asa cum importul “calului troian” in spatiul moldovenesc anexat sesizeaza o realitate alarmanta, evocam succinct discernamantul pataniei:

1. Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca (RASSM) – 12 octombrie 1924.

Cel mai socialist, prin forma, „stat moldovenesc”, releva prin continutul sau nu altceva, decat o mizerabila parodie la vechea constructie autohtona. In fapt, este “primul” la declansarea devierilor paranormale. Promulgand pseudo-formatiunea ca pe un ”al doilea” stat romanesc, Uniunea Sovietica comite o injustitie fata de Romania.

2. Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (R.S.S.M.) - 2 august 1940.

Iese din umbra „capitala” de sorginte kominternista,  a Chisinaului. Doar ca paroxismul cotcariei razbate din sechestrarea si risipirea abuziva a intinsurilor romanesti invadate. Este tocmai momentul-cheie al celor ce „iubesc Maldova” – adunati mormintele inapoi.

Dar ce le pasa lor, tradatorilor, de pamant strabun imprastiat? Multi, prea multi din ei, nearticulandu-i macar graiul…

Asa ori altfel, in perioada 2 august 1940 – 27 august 1991, pretinsa R.S.S.M. ajunge sa fie „al doilea” la numar „beneficiar” – fictiune (exceptand incadrarea in frontierele Romaniei in intervalul de timp iunie, 1941 – august, 1944).

3. Republica Moldoveneasca Nistreana – RMN ( pana la 25 august 1991, Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca Transnistreana) - 2 septembrie 1990.

Consemnam aparitia pe „globul Moldovei” (cu merituos efort din partea Parlamentului RM) al celui „de-al treilea stat moldovenesc” (facatorii lui – nu autorii – il numesc succesor direct al „primului stat al clasei muncitoare moldovenesti”- RASSM).

4. Unitatea Teritoriala Autonoma Gagauzia (initial, Republica Gagauza) / Avtonom Territorial Bölümlüü Gagauz Yeri – luna decembrie, 1990.

Nu includem formatiunea in site-ul „novatiilor” moldo-ivanesti (indiferent de marcanta voluptate a separarii), caci ea se dezice de tot ce este moldovenesc (nu e clar, in acest caz, pe-ale cui campii s-au oplosit?). Totusi, pentru a evita invinuirea de partinire, lasam teza in suspans.

5. Republica Moldova (RM) - 27 august 1991 (care se da tot mai des cu formula „Maldova / Teara Maldovei”).

Cu netarmuita afectiune evidentionam repetenta incurabila a proaspetei „capitale a Maldaviei” la iarmarocul „statalitatilor revolutionare”. Criteriul cronologic marcheaza impartial locul „al patrulea” in sirul aspirantilor la falsificarea si denigrarea conceptului autohton. Aforismul lui Emil Cioran “Absurditatea este insomnia unei erori, esuarea dramatica a unui paradox.” pare lipit de halucinanta “pasare Phoenix” a Moldovei.

b) Iasi.  Vitalitatea Romaniei demonstreaza persistenta instrumentelor moldave in timp; si asta in lipsa avizului partidului comunist (bolsevic) al Uniunii Sovietice. Este punctul de reper „neglijat” in referintele savante. Cu certitudine, unicul „stat romanesc” al moldovenilor nu poate fi altul, decat Moldova Istorica. In baza criteriului enuntat, subliniem esenta absolut defectuoasa a creaturilor diversioniste din albia Nistrului.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor devoaleaza scopul de lunga durata al liderilor U.R.S.S., care nici pe departe nu tintea Principatul Moldova (acesta nefiind subiect de sine statator al raporturilor internationale), ci intreaga Romanie. Sub care aspect, vorbind despre atrocitatile ce afecteaza constitutionalitatea moldoveneasca in ultima vreme, ne indreptam cugetul si inima inspre Iasi, capitala tuturor moldovenilor si a caminelor instrainate silnic.

VI. Distingerea din sfera distractiva

a) Chisinau. Popas la o intrebare: ce trebuie sa intreprinda un carmuitor atunci, cand economia e sub zero, iar dorinta (competenta) de a o reanima lipseste?

Antica Roma a gasit solutia ideala: panem et circenses (paine si jocuri). Judecand ca e prea mult, Chisinaul modern ofera jocuri. Moderam usor regulile catorva din ele.

1. Jocul „de-a limba”. Odata ce moldovenii Iasilor vorbesc romana, normal este ca „moldovenii” Chisinaului, sub unghi de vedere rosian, ciripesc in limba… mercuriana. Descoperindu-se imperfecte aici, legile naturii, denumirea limbii e stabilita prin vot politic[5]  (?) de catre ditamai Parlamentul „terii”. Hai ca si procesul educativ al alolingvilor la patimita limba… calaraseana s-a transformat intr-o parabola, tot datorita stradaniei autoritatilor.

Sanctificarea ulterioara a limbii vorbite – cea fara de nume[6] – indica prin excelenta gradul de indobitocire al indigenilor (Vai de biet roman saracul…) constransi sa califice libertatea de asi vocifera graiul printre garduri drept sarbatoare. De altfel, la discretia participantilor la joc se propune multime de variante: andorreza, argentiniana, austriaca, australiana, belgiana, braziliana, cipriana, etiopiana, lihtensteiniana, luxemburgheza, mexicana, monacheza… si a.m.d., corespunzator alfabetului „rosu”.

2. Jocul „de-a istoria”. Stiinta atesta ca Iasii studiaza „Istoria romanilor”. Pentru vajnica discriminare, Chisinaul aplica orice alta disciplina, numai sa fie substantial izolata de imaginea particulara.

Flexibila lista a jocurilor mai include: „votarea unsilor”, „de-a prezidentu”, „reformele”, „privatizarea”, „utilizarea bonurilor patrimoniale”, „reparatia drumurilor”, „repartizarea ajutoarelor din strainatate”, „impozite / tarife / preturi europene – lefe / pensii locale”, „majorarea (nu indexarea) lefilor / pensiilor”, „combaterea coruptiei”…

b) Iasi. Adesea se aud zvonuri despre eventuale dileme economice in dreapta Prutului – o fi starea normala a activitatilor. Dar si asa, statistica plaseaza Romania, de regula, la cativa pasi inaintea Chisinaului.

Devine clar ca daca „statalistul nu observa” desartaciunea materiala a „ecuatiei” scornite, nu se merita cearta pe tema rusinoasa. Dar nici e bine sa tina Iasii hangul „moldovenistilor” (consulta orori mass-media: Romania are frontiera la est cu Moldova (vasu mati – uite asa) / accidentarea a doi moldoveni in Iasi / reparatia trenurilor moldovenesti in Pascani[7]…).

VII. Deslusirea geografica

a) Chisinau.  Copiii de la gradinite, scoala, ba si lumea de buna credinta, adera la Adevar: inca inainte de facerea lumii, Prutul marca mijlocul Tarii, ci nu hotar nenatural. Si daca proaspata “capitala” a Chisinaului e asezata in partea stanga a fluviului, dimensiunea ei, totuna, nu poate fi rupta din incadramentul divinitatii. Municipiul e localizat la marginea pantei de sud-est a Podisului Moldovei Centrale, continuare a Podisului Moldovei din partea dreapta a Prutului.

Intermezzo, pentru sumedenia „carturarilor”: Podisul Moldovei[8] este un podis situat in partile de est si nord-est ale Moldovei (Romania), continuandu-se dincolo de Prut, in Republica Moldova si Ucraina. Extremele formei geografice sunt:

• nord: Prutul superior
• est: Valea Nistrului (Republica Moldova)
• sud: Campia Romana, Dunarea si Marea Neagra
• vest: Culoarul Siretului si Subcarpatii Moldovei

Interesanta conjunctura, stimati cercetatori: rezulta ca “nase rodnoe gosudarstvo” (scumpul nostru stat) - suveran si independent, unitar si indivizibil (nu ma abtin de la un insemn al mandriei rabufnite), depaseste limitele posesiunii sat Vanatori, Nisporeni (in epoca de piatra, judetul Iasi). Problema delicata e ca pe creasta Balanestilor vantul bate permanent dinpre Ural, iar seara pe cer rasare o singura stea, a Kremlinului.

b) Iasi.  Daca Dumnezeu a plasat metropola Iasiului pe malul drept al Prutului, asta nu inseamna ca acolo locuieste specimenul cretinozaurilor. Per contrario, o superba aberatie ascund eruptiile combinate ale mass-media din „Statul Republica Moldova” / Romania despre depistarea „moldovenilor” in cogeamite mijlocul Iasilor. Minutul de triumf, de altfel, al cuceritorului de acum 200 de ani, care isi vede implinita sarcina „deosebirii” partilor identice. Ori, noi trebuie sa asteptam cuminti testul aleator “solem quis dicere falsum audeat?” (Indrazni-va cineva sa spuna ca soarele e fals?)

Pentru podgoreni, “doua” Moldove pe harta e prea din cale-afara. Cu atat mai mult, ca in Carpatii Orientali vantul are obicei sa bata si dinspre occident. Apoi, la vest de Prut, noaptea cerul e insemnat de constelatii…

Rezulta ca in nici un chip nu poate hotarnici, domnilor academicieni, Romania la est (a se citi, Principatul Moldova) cu „Moldova”. E un non-sens, vorba ex-secretarului general al PCUS, ex-presedintelui U.R.S.S., tov. M.Gorbaciov.

A bon entendeuer.

(…)

Autor: Mihai Dascălu ot Vanatori  / 24 aprilie 2014

eternamoldova.wordpress.com

Note

[1] Carti romanesti vechi. Predoslovii. Antologie si cuvant inainte de Tudor Nedelcea. Scrisul romanesc. Craiova. 1994. Pag.17.

[2] A.Boldur. Istoria Basarabiei. Editura Victor Frunza. B. 1992. Pag.333.

[3] http://istoria.md/articol/56; accesat la 24 aprilie 2014.

[4] http://ro.wikipedia.org/wiki/Ia%C8%99i; accesat la 24 aprilie 2014.

[5] art.13 alin.(1) Constitutia RM; Sursa – http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731; accesat la 24 aprilie 2014.

[6] Codul Muncii al Republicii Moldova. „Articolul 111. Zilele de sarbatoare nelucratoare
    (1) In Republica Moldova, zile de sarbatoare nelucratoare, cu plata salariului mediu (pentru salariatii care sunt remunerati in acord sau pe unitate de timp– ora sau zi), sunt: …  i) 31 august – sarbatoarea „Limba noastra”; (sursa - http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326757; accesat la 24 aprilie 2014.

[7] Sursa – http://protv.md/stiri/international/uzina-din-pascani-care-a-modernizat-trenurile-moldovenesti-pusa.html; accesat la 14 iulie 2013.

[8] Sursa - http://ro.wikipedia.org/wiki/Podi%C8%99ul_Moldovei; accesat la 24 aprilie 2014.

Vocile ultimilor eroi: De pe frontul Moldovei, pe strazile Budapestei

"Era zăpadă si ziceai ca era un mușuroi  nu era curatit campul de lupta si paseai. Si calcand tare, calcai in burta soldatului intrat in putrefactie si scoteai cizma cu mate din el. 

Au fost cazuri cand eu am vazut soldati raniti in burta si tineau matele 'Muma, muma, unde sunt, ce-am facut?' si mergea pe picioare pana cand avea norocul sa dea un brancardier sa-l salveze, sa-l duca sa-l aseze pe o targa. 

Draga (oftand usor), razboiul e greu...", povesteste Goanta Victor, presedintele Asociatiei Invalizilor de Razboi din Romania si prim-vicepresedinte al Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi, intr-un interviu acordat Ziare.com.

Domnule Goanta Victor, cand ati fost trimis pe front si la ce lupte ati participat intaia oara?

Eu am participat la inceput pe frontul Moldovei. Inainte de 1943, in luna martie m-am prezentat la compania 1, din Regimentul 5 Vanatori Timisoara, cu care am luptat un timp pana cand s-a desfiintat din lipsa de oameni si am trecut la Regimentul 96 Infanterie Caransebes.

Si cum au fost acele prime batalii? Ce ati trait cat timp ati fost pe frontul Moldovei?

Luptele de pe (aliniamentul - n.r.) Baile Strunga, Roman, Podu Ilioaiei m-au ingrozit. O prima scena infricosatoare a fost imediat in ziua de 23 august si dupa, 1944, cand frontul a fost rupt si am trecut de partea Rusiei.

Pana sa se organizeze pozitiile noi in raport cu armata rusa a fost un moment de rascruce. O parte din soldati au trecut printr-un teren minat in fata Bailor Strunga si scena cutremuratoare a fost vazand capete si picioare si maini aruncate in aer, murind zeci si zeci de soldati.

Un al doilea lucru care m-a ingrozit a fost faptul ca de acum, desi eram frati de lupta cu Uniunea Sovietica peste 150.000 de soldati romani au fost facuti prizonieri si dusi in lagarele sovietice.

Dupa aceste doua evenimente care m-au ingrozit, ne-am organizat in urmarirea inamicului de acum, nemtilor, luptand in diferite momente in timp ce ei se retrageau.

O zi intr-adevar de rascruce, 23 august. Care au fost reactiile soldatilor, cum s-au simtit cand au aflat?

Pe front, bulibaseala, nu stiau nimic (comandantii - n.r.), nici nu credeam. La 23 august s-a intors intr-adevar roata, nemtii i-am parasit si atunci au venit rusii, insa rusii venind sa ne 'ajute' doua zile, trei, patru, sa ne organizam, ne luau prizonieri si ne duceau in lagare.

Ei, am fost dezamagiti pentru ca noi mergeam cu crezul contra rusilor si cand am vazut ca s-a intors caruta, cu dusmanii nostri, nu ti-a cazut bine, dar nu aveai ce face, nu te duceai, te impusca al tau, dezertai, te impusca al tau si trebuia sa te incolonezi, si asta era greul, nu stiai unde sunt, unde au plecat, altii luati prizonieri, altii morti, te-ai trezit cu un pluton din 33 de oameni, 'Unde sunt, domnule?', nu mai e sergent, comandant si atunci pana sa-i aduni iti faceai din oameni care nu erau ai tai si comandantul de companie spunea 'Cati oameni sunt?', 'Pai eu am 10-15' si iti completa din alte plutoane, tot din regimentul nostru si faceai o trupa de lupta imputinind oamenii.

Pe parcurs au venit ajutoare din tara si mergand in urma nemtilor, ei nu rezistat decat in anumite puncte. Noi eram in urma lor, mergeam in urma lor zi si noapte dupa ei.

Germanii nu s-au predat usor. Unde s-au dat cele mai importante lupte impotriva lor?

S-a luptat din greu pe valea Dunarii, inspre orasul Turnu Severin, Orsova. Lupte aprige au fost si la Oradea. Fac paranteza, si pana la Oradea lupte au fost de hartuiala in Lipova, Radna, si desi erau in retragere si bine echipati, i-am pus pe fuga.

Cele mai grele lupte au fost la Targu Mures, unde au murit 11.000 de militari. Ei erau pe panta, in varful pantei si au ocupat locul cel mai favorabil si ne secerau. Noi eram la piciorul pantei si in fiecare glont era omul si 11.000 au murit. (este vorba de lupta de la Oarba de Mures - n.r.).

S-a spus ca rusii s-au razbunat pe soldatii romani trimitandu-i in cele mai grele lupte. Cat de mult adevar este in spatele acestei afirmatii?

Noi tot timpul am luptat alaturi de ei, in flancul drept erau ei si noi eram in flancul stang, pe dreapta erau ei si noi pe stanga si mergeam toti inainte si nu ne-a comandat nimeni niciodata, doar cand se facea o comanda de invaluire ca sa patrunda flancul drept atunci conducerile aveau legatura si ne comandau, dar numai comandanti romani am avut. 

Nn-a intervenit nimeni si aici, in paranteza iti spun, s-au facut greseli si din partea comandamentelor noastre, au comandat mergeti inainte cand nu trebuia.

In cele din urma, germanii au fost alungati. Unde v-a purtat razboiul pe urma? 

Am mers in continuare inspre Ungaria, trecand peste, la Oradea v-am spus ca au fost lupte crancene, si i-am alungat din pozitie in Oradea si acum am mers inspre Ungaria. 

Am trecut pe la Bekescsaba in Ungaria si am luptat pana la sfarsitul lui decembrie in luptele de strada din Budapesta.

 - continuarea pe Ziare.com - 

Trecut-au anii ...... ROMANIA - NATIONAL GEOGRAPHIC

Trecut-au anii ...... (78 la număr !) 

 Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua numere "Romaniei vrajite", o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce "aduce un pic si cu New York". Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii "de colectie" ce infioara.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii "conversilor", Keds, au ca main story Romania.

O Romanie cu Basarabia lipita de "patria muma", o Romanie pitoreasca plina de folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu (si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre oameni, cladiri si obiceiuri.

In 1934, o echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este considerata in mod clar "de epoca", in orasul Sibiu. Era dimineata, praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau vitele la pascut. Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in prezent.

Chiar si cu ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu pareau prea incantati de prezenta straina. A doua zi insa, cu ajutorul unei duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi "omeniti" de romani cu cateva felii de paine si miere, "mana cereasca" pentru ei.

Asa incepe articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934. Un inceput care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.

Echipa National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.

Autorii articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul secolelor - romanii, hunii, tatarii, turcii - toti si-au lasat marca asupra poporului.

Bucurestiul acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii articolului. "Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit din Balcani". Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.

"Strazile orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional. Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de dialoguri politice si barfe", noteaza National Geographic 1934.

La fel ca schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu - caleasca regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale trecatorilor.

"Iarna ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat".

In acele vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in 1955 - n.r.) si era asteptat "cu casa inchisa" si la Bucuresti. Per total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. "Am ascultat un dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in fiecare an", noteaza National Geographic.

Pe malul Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii, ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi gasite si cumparate inauntru.

In jurul Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde taranii purtau in mod curent haine populare. "Taranii romani sunt intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor", noteaza National Geographic, editia SUA din 1934.

"In Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar, hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente".

Din punct de vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea tarilor din regiunea "partea de Est".

Marii proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.

Taberele de tigani

In acele vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. "De departe, tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. La aproape orice colt de strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara pentru cativa lei".

"Iarna mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani". Unele lucruri, se pare, nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.

Constanta, cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in hainele unora dintre muncitorii de acolo. "Romania este una dintre tarile cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila", nota National Geographic. Din pacate, in 1934. Principalele piete de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din Constanta se livrau si cantitai mari de grane.

Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial,Balcic facea parte, de asemenea, din Romania. Acolo Regina Maria "a construit un superb palat de vara ale carei gradini sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la culorile in schimbare ale apei".

La Valcov, autorii National Geographic au fost incantati sa descopere "un pamant mai rusesc decat in Rusia".

"Valcov este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui. Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. Pe sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros. La New York, pretul pentru micile oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918", subliniaza autorii articolului.

Transilvania interbelica

"Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi - romana, germana si ungureste".

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa "Biserica Neagra" plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, "adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului".

"Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele «sarmale» cu «mamaliga». Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania".

Mergand cu masina prin Transilvania,autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est."Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza".

In calatoria lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun "de patru-cinci case" unde se sarbatorea o nunta.

"Erau atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si Marea Depresiune (terminata in 1933 - n.r.) pare sa fie la milioane de mile distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care le-am vazut in Romania".

Autorii remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca "intreaga lume" cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi mari peste tot in lume. "Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat ca cel al nativilor indieni din America".

Moldova si minunile sale (inca) ascunse Europei

Segmentul din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se potriveste foarte bine si in 2012. O serie de intrebari retorice ar trebui, probabil, sa dea de gandi Ministerului Turismului.

"Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania - manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo".

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate "remarcabile si aproape de incredibil". Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era "linistit, departe de orase", astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil "oaia neagra" a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga "Satana". Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

"Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute".

Înapoi la istorie sau reevaluarea spirituală a portretului martirului român din temniţele comuniste

Înapoi la istorie sau reevaluarea spirituală a portretului martirului român

din temnițele comuniste

 Tudor Petcu: Înainte de toate, v-aş ruga, domnule Răzvan Codrescu, să ne focalizăm atenţia asupra ideii de cunoaştere şi recunoaştere a istoriei recente care şi-a pus amprenta asupra conştiinţei colective româneşti. Mă refer cu precădere la instituționalizarea oarecum superficială a acestei cunoaşteri, ceea ce atrage după sine şi o percepţie greşită asupra semnificaţiei istoriei recente a poporului român. Iar cînd spun instituţionalizare fac trimitere precisă la sistemul de educaţie, dar şi la diferitele organe de cultură abilitate să ilustreze esenţa trecutului identitar, spiritual şi moral al României supuse represiunii comuniste. Altfel spus, care este viziunea dvs. asupra stadiului în care se află aşa-zisa pedagogie socială românească privitoare la receptarea trecutului românesc recent şi ce consideraţi că ar trebui făcut pentru adevărata cunoaştere şi recunoaştere a acestuia? 

Răzvan Codrescu: Din păcate, istoriografia noastră continuă să fie una puternic ideologizată, iar ea se reflectă ca atare şi în manualele şcolare, ceea ce împiedică o cunoaştere şi o asumare reală a istoriei recente. O nouă gîndire unică şi un nou limbaj de lemn tind să ia (dacă nu au şi luat deja) locul celor comuniste. Fiind tot o gîndire şi un limbaj de stînga, păstrează destule clişee şi idiosincrazii marxiste. În plus, s-a dat în damblaua aşa-numitei «demitologizări» a istoriei: trecutul nu trebuie să mai aibă nimic exemplar şi însufleţitor, ci e mai degrabă livrat conştiinţelor tinere ca un depozit de contraexemple, ideea fiind că avem un prezent precar din pricină că trecutul a mers pe căi greşite. Chiar apartenenţa noastră la Ortodoxie a ajuns să fie privită ca un handicap istoric! Modelele bune de urmat nu mai sunt în istoria noastră, ci pe aiurea. Comunismul este prezentat ca un regim abuziv, dar se spune prea puţin despre rezistenţa anticomunistă din închisori, din lagăre şi din munţi (zeci de mii de oameni, de toate profesiile şi condiţiile sociale), pentru că a fost adeseori prea «naţionalistă» şi prea «religioasă», deci necorespunzătoare standardelor «europene» actuale. Decât un adevăr istoric necorespunzător ideologic, mai bine tăcerea! Şi, la o adică, mistificarea. Cred că nici un alt popor european n-a mai minţit despre sine atît cât au minţit – şi continuă să mintă – românii, cel puţin la nivel oficial. Pînă să se poată interveni de sus (pentru aceasta e nevoie de oameni publici oneşti şi responsabili, cum nu prea avem în structurile actuale), e necesară o rezistenţă intelectuală individuală la manipulare şi mistificare, adică refuzul hotărât şi demn de a face jocul unei anumite propagande. 

T. P.: Deşi s-au realizat anumite documentare pe tema universului concentraţionar din România comunistă şi s-au şi elaborat câteva publicaţii în acest sens, există totuşi un real dezinteres faţă de nenumăraţii martiri din temniţele comuniste, care, prin lupta lor continuă, au căutat să păstreze aprinsă flacăra credinţei şi a identităţii naţionale. Mai trist este că nici Biserica Ortodoxă Română nu-i menţionează suficient de des, în aşa fel încât românul generic sau ca entitate socială activă să fie măcar un martor reflexiv atent, pentru a nu spune o minte responsabilă. Oricum, există o mare problemă şi în legătură cu faptul că Biserica nu doreşte să-i canonizeze pe baza simplului motiv ca mulţi dintre martiri au fost simpatizanţi sau membri ai Frăţiilor de Cruce din cadrul Mişcării Legionare, fiind total de neînţeles ignoranţa Bisericii ca instituţie oficială sub acest aspect. Care este factorul determinant pentru o astfel de atitudine din partea Bisericii Ortodoxe Române şi în ce măsură consideraţi că ar trebui să vorbim despre necesitatea unei purificări a BOR ca instituţie? 

R. C.: Şi Biserica, şi Şcoala sunt încă pline de oameni care s-au format în comunism şi au fost cu acesta în diferite forme şi grade de complicitate. Acestor oameni le e greu să facă o critică radicală a comunismului şi să omagieze rezistenţa jertfelnică anticomunistă, pentru că fie se simt cu musca pe căciulă, fie chiar mai au nostalgii comuniste. Biserica Ortodoxă, pe de altă parte, se teme să nu fie asociată cu legionarismul, să nu pară reacţionară şi fundamentalistă, pentru că majoritatea covîrşitoare a celor care s-ar cuveni canonizaţi ca martiri au fost fie legionari, fie membri ai Frăţiilor de Cruce (asimilate tot cu Legiunea). Iar mulţi dintre aceştia au fost chiar preoţi şi călugări. Întrebarea este: s-au jertfit ei pentru crezul lor politic sau pentru crezul lor religios? Jertfa a fost, până la urmă, pentru Cruce, Ţară şi Neam în general, căci aventura politică a tinereţii lor era demult expirată… Dar Biserica ar putea deocamdată să rânduiască măcar o zi pe an de cinstire a tuturor martirilor din temniţele comuniste, fără nominalizări: s-ar evidenţia astfel, măcar în conştiinţa credincioşilor, dimensiunea jertfelnică generală a trecutului recent. Din păcate, până acum, Biserica Ortodoxă Română nici atât nu a catadicsit să facă, în timp ce în Rusia, mama comunismului, Biserica a canonizat deja nominal sute de martiri ai crucii din Gulag! Trebuie însă spus că există la noi un puternic curent de cinstire a martirilor în mediile mănăstireşti, ca şi în sânul laicatului ortodox activ. Poate că aceste două fronturi, conjugate, vor reuşi, treptat, să sensibilizeze şi ierarhia bisericească. Iar dacă legionarismul e piatra de poticnire, atunci s-ar putea începe canonizările cu acei martiri ai închisorilor despre care se ştie sigur că n-au fost legionari: un Mircea Vulcănescu, un Daniil Sandu Tudor… La «purificarea» Bisericii nu mă pricep şi cred că este mai degrabă treaba lui Dumnezeu. Nu trebuie totuşi trecut cu vederea că sub egida Bisericii a apărut totuşi, în 2007, un martirologiu destul de amplu şi de bine alcătuit (iniţiat şi finanţat, ce-i drept, din afară). Iată că avem totuşi cel puţin un precedent în care Biserica s-a implicat semnificativ, sub vechiul Patriarh. Poate că noul Patriarh nu a avut suficient timp deocamdată să ducă lucrurile mai departe… 

T. P.: Gîndindu-mă la martirii din temniţele comuniste româneşti, nu pot să nu aduc în discuţie nişte nume precum Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Roman Braga. Mai ales numele lui Valeriu Gafencu constituie o mare pagină din istoria recentă a martirajului românesc şi nu întîmplător Nicolae Steinhardt l-a numit «sfîntul închisorilor». În acest sens, aş fi dorit să vă întreb dacă destinul unui martir asemenea lui Valeriu Gafencu poate reprezenta prototipul adevăratului apărător al conştiinţei identitare şi spirituale. 

R.C.: Este indiscutabil că Valeriu Gafencu rămîne un personaj exemplar: nu numai prin moartea mucenicească, nu numai prin înălţimea şi puritatea trăirii sale creştine, dar şi pentru faptul că a generat o adevărată mişcare duhovnicească – un fel de «Rug Aprins» al închisorilor – printre tinerii deţinuţi, descrisă cel mai bine în memoriile lui Ioan Ianolide. Şi asta în condiţiile în care Gafencu nu era nici preot, nici monah şi nici măcar student în Teologie. Era un eminent student în Drept, trecut scurtă vreme prin Frăţiile de Cruce. El depăşise însă legionarismul ca experienţă politică şi înaintea morţii a mărturisit: «Nu regret că am fost legionar şi că am purtat haină legionară; dar dacă voi regreta ceva, va fi faptul de a nu fi purtat de la începutul începuturilor o singură haină: haina lui Hristos!». S-a spus că legionarii ar fi fost antisemiţi incorigibili, dar Gafencu, deşi grav bolnav de plămîni, i-a cedat medicamentele sale unui evreu (Richard Wurmbrand) şi a fost numit «sfîntul închisorilor» chiar de către un evreu (N. Steinhardt). Gafencu a murit în închisoare, la Tg. Ocna, în 1952, alţii şi-au dus crucea pînă în 1964, la graţierea generală (făcută de comunişti sub presiunea forurilor internaţionale). Părintele Gheorghe Calciu, pe care l-aţi pomenit, după ce a fost deţinut politic timp de 16 ani sub Gheorghiu-Dej, a mai făcut 5 ani de închisoare politică şi sub Ceauşescu, pentru că s-a opus pe faţă dărîmării bisericilor şi ateizării tinerelor generaţii: 21 de ani de închisoare pentru că a crezut în Hristos şi în destinul creştin al neamului românesc! Or, dacă astfel de oameni nu ni-s modele, atunci care ar fi, mă rog, modelele «dezirabile»?! 

T. P.: Având în vedere tematica pe marginea căreia discutam, nu aş putea să nu-mi aduc aminte de una dintre profundele şi cuprinzătoarele remarci pe care le-a făcut Părintele Arsenie Papacioc, şi anume: «Comunismul a umplut cerul de sfinţi». Într-adevăr, comunismul a reprezentat un asasinat atât virtual, cît şi fizic, însă nucleul de credinţă şi de comuniune cu Dumnezeu a fost fortificat în timpul experimentelor de reeducare care erau puse în practică în diferitele penitenciare comuniste, dintre care Piteşti, Gherla şi Aiud atrag şi vor atrage cu siguranţă atenţia într-un mod deosebit. De asemenea, această idee a Părintelui Arsenie Papacioc a fost puternic susţinută şi prin nenumăratele volume de mărturii sau monografii, dintre care cartea de mărturii a monahului Moise despre Valeriu Gafencu, sau cea a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, sînt nişte surse cît se poate de pătrunzătoare. Aşadar, sînteţi de acord cu această idee că represiunea comunistă a umplut cerul de sfinţi? Şi cum credeţi că trebuie să ne raportăm la conceptul de «sfinţenie» sub aspectul pe marginea căruia discutăm? 

R. C.: Da, a umplut cerul de sfinţi – ştiuţi şi neştiuţi de oameni. Despre Părintele Arsenie Papacioc însuşi, cînd s-a eliberat de la Aiud în 1964, chiar unul dintre torţionari ar fi exclamat: «Iese sfinţenia pe poartă !». (cum e consemnat în memoriile scriitorului Marcel Petrişor, acum în curs de reeditare). Există mărturii că marele duhovnic, pe atunci prea puţin cunoscut lumii largi, se ruga şi 17 ore pe zi şi n-a putut fi adus să facă nici cel mai mic compromis. Au mai fost astfel de figuri legendare ale rectitudinii în suferinţă, şi nu neapărat preoţi sau monahi. A fost prinţul Alexandru Ghica, a fost ofiţerul erou Aurel State, a fost bătăiosul Grigore Caraza şi alţii… Unii n-au mai ajuns să iasă din închisoare: Daniil Sandu Tudor, poetul-monah, sufletul Rugului Aprins de la Antim, a murit la Aiud în toamna lui 1962, iar Maica Mihaela Iordache (căci au existat şi martire, nu numai martiri) a murit la Ciuc în primăvara lui 1963. Sînt sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi în sufletele oamenilor, chiar dacă încă nevalidaţi oficial de Biserică. Icoana Noilor Martiri ai Pămîntului Românesc de la Mănăstirea Diaconeşti îi poartă pe toţi, ca o Arcă a Învierii… Şi e cutremurător că unii dintre aceşti mari mărturisitori, în pofida inimaginabilelor suferinţe prin care au trecut, mai sînt încă în viaţă, ca Părintele Arsenie Papacioc, de care tocmai am vorbit, sau ca Părintele Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă (ca să rămînem numai la cazurile cele mai ilustre). Aceşti martiri din închisori sînt răscumpărătorii vremurilor în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu, Ei ar trebui să fie reperele sau pilonii renaşterii naţionale, dacă noi am fi cu adevărat demni de propriul nostru trecut. Dar se dovedeşte zi de zi, de 20 de ani încoace, că nu prea mai sîntem… 

T. P.: În măsura în care sunteţi de acord, aş dori să facem câteva trimiteri şi la rolul intelectualității româneşti din străinătate în cunoaşterea şi transmiterea istoriei recente a României. Nu pot trece cu vederea cartea lui Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, sau pe cea a lui Paul Goma, Patimile după Piteşti, cărţi ce au încercat să ilustreze, atât cât a fost cu putinţă, mlaştina disperării ce a făcut obiectul dramei româneşti din perioada 1948-1964. Este drept, ele au fost contestate chiar de către anumiţi supravieţuitori ai temniţelor, considerîndu-se că astfel de cărţi nu gradul necesar de obiectivitate şi claritate, întrucât autorii lor nu au fost implicaţi direct în ceea ce se întâmpla în temniţele comuniste. Care este poziţia dvs. faţă de acest aspect şi cum ar trebui să ne raportăm la astfel de surse bibliografice? Ar putea ele totuşi să constituie o bază – sau mai bine zis o fază – incipientă pentru înţelegerea semnificaţiei represiunii din România comunistă? R. C.: Pe lângă rezistenţa anticomunistă din ţară, a existat şi un numeros Exil anticomunist românesc, care s-a străduit mult să deconspire ororile comuniste de acasă. Prima carte despre Piteşti, cea a lui Dumitru Bacu (care chiar a fost deţinut politic, între 1949 şi 1956), a apărut în 1963, în Spania, iar în 1971 a fost tradusă şi în engleză. (Recent, am reeditat-o la Christiana, cu note şi bibliografie la zi.) A mai fost Demascarea lui Grigore Dumitrescu (chiar un fost «piteştean»), apărută iniţial în Germania, apoi cărţile ilustrului disident Paul Goma (care avea şi el experienţa închisorilor, încă din anii stalinismului), iar mai tîrziu Fenomenul Piteşti – sinteza lui Virgil Ierunca, pe care toată lumea îl ştia, ca şi pe soţia lui, Monica Lovinescu, de la postul de radio «Europa Liberă», care şi-a avut şi el rolul lui major în subminarea regimului dictatorial. Sigur că, după 1989, au apărut în ţară mărturii sau studii mai extinse şi mai precise (Ion Ioanid, Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide etc., ca să mă refer numai la memorialişti), dar meritele primilor deconspiratori nu sînt mai mici, iar cărţile lor se vor consulta întotdeauna cu folos, chiar dacă mai au cîte o informaţie greşită sau cîte o ambiguitate. Despre reeducarea de la Piteşti (1949-1951) – cea mai cumplită experienţă concentraţionară din spaţiul european – există deja o bibliografie enormă, iar despre faza tîrzie a reeducării de la Aiud (1960-1964) există acum excelenta analiză a fostului deţinut politic Demostene Andronescu, care este şi unul dintre marii poeţi ai închisorilor, pe linia lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Dincolo de toate acestea, e încurajator că în vremea din urmă au început să se implice tot mai mult în studierea fenomenului concentraţionar şi o seamă de profesionişti ai istoriei, mulţi dintre ei tineri, de la care sînt de aşteptat marile sinteze definitive. Să sperăm că ele nu vor întîrzia, la rînd cu canonizările! Şi că vor afla suficiente urechi şi inimi deschise… Altminteri, vorba Părintelui Justin: «Şi de aceea ne bate Dumnezeu, că nu ştim să ne cinstim martirii»…

Autor: Tudor Petcu

Sursa: Tribuna-Basarabiei.ro

ARHIVELE COMUNISMULUI: Batalioanele de exterminare ale NKVD în Basarabia

Printre multiplele grupări paramilitare formate de URSS după începerea ofensivei germane pe frontul sovietic au fost şi aşa-numitele batalioane de exterminare. Constituite exclusiv din persoane civile, în cea mai mare parte tineri şi bătrâni fără experienţă militară, aceste grupări erau conduse direct de NKVD. Sarcina lor principală era lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului - misiune dificilă de realizat, având în vedere pregătirea specială a celor pe care urmau să-i anihileze.

Formarea batalioanelor de exterminare au fost dispusă prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS nr. 1738-746 /strict secret/, din 24 iunie 1941, „Cu privire la măsurile în lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului în zona liniei frontului". Decizia a fost dublată de ordinul NKVD nr. 00804, din 25 iunie 1941. A fost o măsură disperată a sovieticilor de a opri înaintarea trupelor germane cu orice preţ şi una nechibzuită prin trimiterea populaţiei civile în faţa unor profesionişti. Or, îmbinarea de cuvinte batalioane de exterminare sună bine doar în fonetica limbii ruse, care nicidecum nu-l putea speria pe inamic.

Pentru coordonarea batalioanelor în cadrul NKVD a fost creat Statul Major unional şi au fost aprobate un şir de documente ce reglementau activitatea lor. În regiuni, de regulă, şeful Statului Major era locţiitorul comisarului NKVD. Completarea batalioanelor era una „benevolă" şi viza, în primul rând, membrii de partid şi activiştii, iar refuzul era calificat drept lipsă de patriotism şi laşitate. Cei mobilizaţi erau verificaţi dacă aveau „origine sănătoasă".

Odată cu înaintarea trupelor germane în interiorul URSS, batalioanele se desfiinţau, efectivul lor devenind sursa principală de completare a brigăzilor de gherilă. Iar la revenirea Armatei Roşii într-un anumit teritoriu batalioanele se refăceau. 

Citește în continuare pe Adevarul.ro acest articol captivant despre istoria romanilor. 

În exclusivitate pentru Secretele Istoriei: Şerban Alexianu către Marele Istoric Gheorghe Buzatu

Domnul Şerban Alexianu către Marele istoric Gheorghe Buzatu:

Am citit cu mult interes cele scrise de prof. Coja, cu privire la punctul de vedere a lui David Irving a propos de holocaust. Pacat ca toate aceste scrieri sunt de regula trecute sub un con de umbra si cam nimeni din cei care ar trebui sa aibe o pozitie oficiala fug de acest subiect acceptand variantele oficiale impuse de cei interesati.

Suntem cu totii destul de batrani si, dupa noi, se va asterne greaua necunoastere exacta a tot ce a fost in realitate in acele timpuri. Inca si azi apar la comanda martori care afirma cu patos toata gama minciunilor impuse de comunitatea evreiasca, falsificand totul astfel ca nimeni sa nu mai poata discerne adevarul.

A disparut Florin Constantiniu, Giurescu si cu Scurtu (din varii motive) prefera sa ocoleasca aceste realitati.

Ati ramas dvs., Roncea, Coja si intr-o masura oarecare Mardarescu, tineretul de azi si generatiile care vor urma ce vor sti si ce vor intelege, atata timp cat un Ionid, Tismaneanu, vajnici acoliti ai lui Moses Rosen si ai intregii comunitati evreiesti, vor fi singurii care vor avea dreptul sa declare vinovatiile holocaustului inventat si propavaduit de ei?

Inca si azi, dupa atatia amar de ani, sunt in continuare urgisit de cei care nu se mai satura in a acuza fara nici o noima. Am pierdut tot la comanda evreiasca procesul tatalui meu (la care dvs ati avut o pozitie admirabila), iar astazi, la cei 85 de ani ai mei, sunt trimis in judecata si purtat prin tribunale ca un infractor de rand pentru ca am avut indrazneala sa solicit de la RAPPs, restituirea a 201 mp. de teren ce a apartinut mamei mele.

Nu mai am nici puterea si nici taria sa ma mai lupt in continuare si nu am nici trecerea necesara la primul ministru al tarii ca sa dispuna ca RAPPs-ul sa renunte la aberanta pretentie a 201 mp.

Ma bucur ca vad ca a aparut si al patrulea volum din C.Z.C. si, fara a va inoportuna mai mult decat trebuie, doresc in continuare sa-mi faceti legatura la Tipo Moldova pentru ultimele dvs. lucrari

Cu toata prietenia, S.A.

Publicăm mai jos materialul  cunoscutul istoric Ion Coja, la care se referă respectivul mesaj al domnului Alexianu

Argumentele lui Irving Stone, negaționist al Holocaustului

Înverșunarea cu care Petre Cleju sau Anonimul Corneliu, sfidând chiar și regulile conversației comune, nu mai zic de cele ale demonstrației științifice, invocă mai departe documente inexistente sau fapte de nimeni consemnate ca mărturie directă, mă obligă să ies din limitele în care am sperat să evoluez – holocaustul, așa zisul holocaust din Transnistria. Dar mai ales nerușinarea unuia Efraim Zuroff, mare caiafă la Yad Vashem, care a ținut să-l corecteze pe Shimon Peres cu afirmația netrebnică că „România a fost o uriașă tabără de ucis evrei”, mă obligă să comit gestul de față. Mi-am dorit întotdeauna să discut numai acuzația de holocaust adusă nouă, românilor. Ce-i drept, încă de la început am avertizat: nu este exclus ca, prins în jocul argumentației, (1) să apelez și la argumentele celor care neagă în totalitate holocaustul sau (2) ca argumentele mele să fie preluate, să le fie de folos acestor onorabili căutători de adevăr. Reproduc deci, în replică la atâtea măgării și insanități publice, un text clasic, conferința lui Irving Stone intitulată Salvați vaporul Auschwitz! Dau textul integral, dar cred că voi fi de folos cititorului prezentându-i în preambul rezumatul argumentației, pentru a oferi astfel un text mai ușor de parcurs pentru cititorii de Internet. Dar nu pot încheia scurta mea intervenție fără a mă mai mira o dată:Oare nu se găsește niciun evreu normal, nicio instanță care să pună la punct indivizii de teapa acestui Efraim Zuroff?!…

Așadar, argumentele profesorului englez Irving Stone:

(A) Nu au existat camere de gazare. Încăperile prezentate ca foste camere de gazare ar fi trebuit să păstreze în tencuiala pereților urmele gazului ucigaș, ale acidului cianidic, care ar fi intrat în reacție cu substanțele din tencuială și ar fi produs niște compuși specifici. Mai mult, despre unele camere de gazare, cum ar fi cea de la Auschwitz, însuși administratorul incintei a mărturisit că acea cameră a fost ridicată după război, din rațiuni de eficiență turistică.

(B) Deja placa memorială de la Auschwitz, care consemna uciderea a 4 milioane de evrei în acel spațiu concentraționar, a fost dată jos și înlocuită cu alta, care face pomenire “numai” de un milion de victime.

(C) Rușii sunt deținătorii arhivelor de la Auschwitz, preluate atunci când au eliberat lagărul, în toamna lui 1944. Nici până azi acele arhive nu sunt puse la dispoziția istoricilor, a publicului. În septembrie 1989 rușii au publicat totuși registrele deceselor de la Auschwitz, decesele din rândurile celor deportați. Un total de circa 75.000 (șaptezeci și cinci de mii) de morți, dintre care jumătate din cauze firești: boli, bătrânețe, accidente de muncă ș.a. Ca victime ale represiunii, prin execuții, prin ucideri propriu zise, ceva mai puțin de 40.000 de evrei. Adică de 100 de ori mai puțini decât în cifrele vehiculate de propaganda Holocaustului. Sau, după formula lui Irving Stone, englez, la Auschwitz naziștii au omorît în patru ani cam tot atâtea persoane câte au omorît englezii într-un singur raid de noapte la Hamburg…

(D) Nici până azi – azi, 24 august 2010, nu s-a găsit printre documentele emise de autoritățile naziste un act care să dovedească premeditarea și organizarea de ucideri în masă, pentru unicul motiv al apartenenței la neamul evreiesc. Propagandiștii holocaustului au lansat teza că naziștii s-au priceput să distrugă toate urmele… Argument complet neserios, pe care nu l-ar invoca nicio minte sănătoasă. Îl luăm totuși în serios și îl acceptăm. Numai că ceea ce nu se mai poate găsi în miile de tone de arhivă nazistă confiscată de aliați, ar tebui să se afle în arhiva britanică a serviciului de spionaj care a înregistrat în timpul războiului toate ordinele și rapoartele naziste, transmise prin radiograme și telegrame cifrate, al căror cod însă englezii l-au avut tot timpul. În această arhivă naziștii nu au mai putut face curățenie, și cu toate astea în arhiva respectivă nu apare nici un mesaj care ar putea fi pus în legătură cu ipoteza, aserțiunea sau mitul celor șase milioane de evrei exterminați de naziști… Toată corespondența radio dintre Auschwitz și centrala de la Berlin a lagărelor de concentrare a fost descifrată și cercetată de experți britanici, și nimic! Nimic despe ucideri sistematice, în masă sau ceva asemănător… Comunicat oficial britanic: „În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi de vieți omenești se datorau bolilor. Restul erau execuții, ce sunt descrise ca împușcare sau spânzurare. Nu e nicio referire la gazare la Auschwitz.”

În concluzie, afirmă Irving Stone, „am fost supuși la cea mai mare ofensivă propagandistică pe care rasa umană a cunoscut-o.  A fost făcută cu atâta finețe, cu atâta rafinament, cu un sprijin financiar atât de puternic încât n-am fost capabili să o recunoaștem ca ofensivă propagandistică de la început până la sfârșit!”

 Ion  Coja

LĂSAŢI VAPORUL AUSCHWITZ SĂ SE SCUFUNDE!

-Conferinţa istoricului David Irving-

Reproducem din buletinul “Institut for Historical Review”, numărul din iarna 1990/91, articolul istoricului englez David Irving, apărut sub titlul de mai sus, care este de altfel o conferinţă ţinută la Congresul Istoricilor Revizionişti:

“Doamnelor şi Domnilor,

Sunt sigur că în prima parte a monologului meu nimeni din audienţă nu mă va acuza că arăt prea mult respect bunului gust. Unul din lucrurile nemenţionate de moderator e cariera mea criminalistică din ultimele 12 luni.

A început acum aproape un an, la 30 octombrie 1989, în Berlin. Fusesem invitat să merg la Berlin de către cea mai mare staţie guvernamentală de televiziune “SENDER FREIES BERLIN”, pentru a lua parte într-o discuţie de masă rotundă cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric ale cărui detalii exacte le-am uitat, într-un program de televiziune intitulat “Berliner Salon”. Organizatorul programului mi-a telefonat la Londra spunând:

“D-le Irving, ataşez extremă importanţă venirii dumneavoastră pentru a lua parte la acest program. Am fost întotdeauna un mare admirator al lucrărilor dumneavoastră şi de ani de zile am aşteptat să vă am ca participant în discuţia noastră săptămânală la masa rotundă.” I-am răspuns :

”Cine altul va fi prezent?”. Mi-a răspuns:

”Oh, Eberhard Jaecker de la Universitatea din Stuttgart şi prof. Arnd Mayer de la Universitatea din Princeton.” Şi a continuat cu o serie de nume. L-am întrerupt întrebând:

“ -Scuzaţi că vă întreb, dar ştiu aceşti domni că şi eu am fost invitat?”

“- Nici un fel de problemă.”

“-Bine.” Apoi a spus :

“- Veţi sta la Hotelul Kempinsky. Dorim să zburaţi la Berlin cu British Airways şi puteţi sta acolo câteva zile. Totul este aranjat.”

Am făcut deci rezervarea la Hotel Kempinsky. O săptămână mai târziu, scurt timp înainte de data programului, primesc un embarassant telefon de la Senders Freiers Berlin, în care mi se spune:

“ -Ne pare rău, d-le Irving, deoarece trebuie să vă desinvităm. Toţi istoricii germani invitaţi au refuzat să participe la discuţia de masă rotundă cu dumneavoastră…”

Natural, acesta nu e un fenomen nou. Ei ştiu că nu pot dezbate. Fiind pe aceeaşi lungime de undă, toţi repetă aceleaşi minciuni. Nu sunt însă pregătiţi să dezbată cu cineva care vine din afara mafiei căreia îi aparţin. Am spus, deci, d-lui de la Senders Freies Berlin:

“- Bine, regret foarte mult ; în ceea ce mă priveşte am cumpărat bilet de avion, am făcut rezervarea la Hotel Kempinsky şi, deci, voi fi acolo.” Mi-a răspuns:

“- Nu, nu, d-le Irving, nu ne înţelegeţi, nu vă invităm să participaţi la acest program!” Le răspund:

“- All right, nu trebuie să vă îngrijoraţi despre asta. Nu voi fi în studioul dumneavoastră.”

“- Dar, unde veţi fi atunci?”. I-am răspuns:

“- În afara studioului dumneavoastră.”

Şi aşa am produs o demonstraţie în Berlin, pe Masurenallee, în faţa staţiei Senders Freies Berlin, cu câţiva din prietenii mei. D-l Ernst Zuendl a organizat găsirea acestor prieteni pentru mine, pe care nu-i cunoşteam înainte, şi am mărşăluit în sus şi în jos prin faţa staţiei, cu presa germană observându-ne plancardele, în engleză şi germană, care    spuneau :” Istoricii germani sunt mincinoşi şi laşi!” Mesajele erau în aşa fel concepute ca cel mai neinstruit german să le înţeleagă. Spun aceasta pentru a mă legitima ca profet, deoarece era ziua de 30 octombrie 1989 şi nu 30 octombrie 1990. În acea zi, pentru a pune mai multă sare pe rănile profesiunii istorice germane, am aranjat o conferinţă de presă la Hotel Kempinsky în Berlin, invitând toată presa, televiziunea şi radioul, la care au apărut 30-40 de ziarişti.

Şi aşa, cu jurnaliştii şezând în jurul meu la o masă, nu ştiu ce mi-a venit, am încercat să-i fac să se jeneze şi le-am spus :

“- Ştiţi, nu mă veţi crede în ceea ce vă spun, dar în 12 luni de acum înainte Germania va fi reunificată. Ştiam că pentru aceşti jurnalişti nu există idee pe care să o dispreţuiască mai mult decât ideea ca Germania să fie unificată din nou şi să fie iarăşi mare, şi le-am spus din nou: “În 12 luni de acum Germania va fi reunită.”

Câteva săptămâni mai târziu circulam prin Austria şi ultimele angajamente de a vorbi erau la Salzburg şi Innsbruk. Pe atunci poliţia austriacă mă urmărea. Jos la hotel, la recepţie, aştepta poliţia, aşa că am reuşit să ies din hotel prin uşa din dos. Am organizat un meeting, dar nu în Salzburg, ci peste frontieră, la Freilassing. Dar mai nimeni nu a venit. Asta, realmente, m-a mirat. Motivul a fost însă că în acea seară era 9 noiembrie (anul trecut) şi toată lumea era acasă lipită de televizor, deoarece zidul Berlinului fusese dat jos. Câteva săptămâni după aceea, ziarul DAILY TELEGRAPH din Londra dădea ştirea, pentru prima dată, de ceea ce afirmasem eu în 30 otombrie la conferinţa de presă:

”-D-l Irving a fost singura persoană are a afirmat, la o conferinţă de presă din 30 octombrie, că Germania, probabil, va fi unificată în 12 luni. La acel timp, noiembrie 1989, nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei.” Daily Telegraph m-a întrebat:

“D-le Irving, de ce nici unul din ziarele germane de atunci nu a citat ce aţi afirmat dumneavoastră privind reunificarea?” I-am răspuns:”- Jurnaliştii de pretutindeni au aceeaşi uniformă caracteristică. Orizontul lor nu se extinde peste orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot vedea ceea ce văd istoricii…” Cred că asta demonstrează ceea ce am susţinut totdeauna că, dacă stai cu nasul în arhive, cu nasul lipit de documente, ai mai multe şanse să fii corect în aprecieri.

Imaginaţi-vă, acum şapte ani, în 1983, sunt la o conferinţă de presă organizată de revista vest-germană Stern, în Hamburg. Revista Bild-Zeitung, care e organul de opoziţie în Germania,  m-a adus deghizat ca reporter al lor. Eu sunt foarte familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf Hitler. Am construit o întreagă cartotecă cu viaţa lui (30.000 de subiecte) şi, când mi-au spus că vor publica jurnalul lui, ştiam că e un fals. Deci Bild-Zeitung m-a întrebat:” Sunteţi dispus să apăreţi deghizat ca un corespondent de presă al nostru şi să le dărâmaţi toată conferinţa de presă?” Am fost de acord. Am fost primul la microfon şi am fost primul să pot pune anumite întrebări celor de la “Der Stern”. Le-am spus deschis:

“Jurnalul lui Hitler este un fals! Au cheltuit 9 milioane  D-Mark pentru el. Toţi istoricii germani au spus că este autentic. Eberhard Jaecker a spus şi el că e autentic şi, deci, trebuie să fie autentic.” Dar nu era autentic.

Am aceleaşi sentimente asupra holocaustului.Voi vorbi şi de cazul Rommel. E însă acelaşi gen de istorie, deoarece, când ne uităm la istoria Feld-Mareşalului Rommel şi la legenda că a fost membru al mişcării de rezistenţă contra lui Hitler, că a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie ce am auzit-o de 40 de ani, de la al doilea război mondial încoace, găsesc că nimeni nu s-a ostenit să verifice documentele, toţi au crezut ceea ce au scris alţii despre el şi numai atunci când te referi la documente vezi că adevărul este în altă parte.

Cam aşa au fost lucrurile şi în Toronto acum 2 ani. Am fost chemat ca expert istoric la procesul lui Ernst Zuendel, la care apărătorii lui mi-au arătat “Leuchter-Raport”, care e testul de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare. Ca o persoană care am studiat la Universitatea din Londra chimie, fizică şi ştiinţe exacte, ştiam că am în faţă un rezultat exact. Nu există o altă interpretare posibilă. Şi, deodată, tot ce am citit în arhivă a devenit de înţeles şi clar. Trebuie să accepţi că, dacă nicăieri în arhive nu este vreo evidenţă că au avut loc gazări, dacă nu există nici un singur document german ce se referă la gazare de fiinţe umane şi dacă nu există nici o referinţă nicăieri în arhivele germane la vreun ordin dat de cineva pentru gazare de oameni şi, dacă pe de altă parte, testele FORENSIC ( la scop) de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare de la  Auschwitz nu arată nici un reziduu semnificativ de component cyanidic, atunci toate acestea nu pot decât să însemne un singur lucru : că nu au existat camere de gazare.

Atunci cum ne putem explica faptul că de 45 de ani, de la finele celui de-al doilea război mondial, am fost toţi copleşiţi de vina comună : ideea că rasa umană s-a făcut responsabilă de lichidarea a 6 milioane de fiinţe umane prin gazare?

Răspunsul e acesta : Am fost supuşi celei mai mari ofensive propagandistice pe care rasa umană a cunoscut-o. A fost condusă cu atâta fineţe, cu atîta rafinament, cu atâta participare financiară că n-am fost capabili să o recunoaştem ca o ofensivă propagandistică de la început până la sfârşit. Şi acum vedem aceste arme că circulă la orizont  -în toată urâţenia lor-  şi cea mai mare armă bineînţeles, în toată această campanie contra adevărului, din 1945 încoace, a fost vaporul Auschwitz! Şi      ne-am găsit în sfârşit şi noi, profesiunea istorică, şi în particular profesiunea de revizuire a istoriei, însărcinarea noastră majoră: “SCUFUNDAŢI  VASUL  AUSCHWITZ !”.

V-am prevenit că nu voi arăta respect pentru bon-ton în prima parte a acestui monolog. Sufundaţi vasul Auschwitz! Dar noi nu mai avem nevoie să scufundăm vasul Auschwitz, deoarece ehipajul lui Aushwitz, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal, ElieWiesel şi restul s-au luptat pe bord între ei, boxând şi lovind cu pumnii, iar vasul, navigând între iceberguri, până la sfârşit     l-au părăsit şi ei. Au început să dea jos steagul vasului de luptă Auschwitz. Au dat jos plancarda, au dat jos memorialul pentru patru milioane şi l-au înlocuit cu un memorial mai mic, pentru un milion.

Evident că acesta nu este finalul poveştii. Sunt convins că e doar un “memorial intermediar”. Cred că e de carton şi acesta, dacă îl priveşti de aproape, deoarece ce sens are să iroseşti bani când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbat. Va trebui să-l schimbe, evident . Nu afirm că numai un milion, nu sunt dispus să dau nici un număr de morţi la Auschwitz. Nu ştim numărul de morţi exact. Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru vasul de război Auschwitz, pentru echipajul său, deoarece ruşii, prin publicarea registrelor mortuare ale lagărului Auschwitz care acoperă 1942 complet,1943 aproape complet, anul 1944 incomplet, au arătat prin aceste 46 de registre, că au fost 74.000 de morţi (74.000 de morţi din toate cazurile). Acum profesorul Arno Mayer, pe care îl respect, este unul dintre cei ce au reuşit să participe la programul de televiziune organizat de Sender Freies Berlin, el nu a fost dezinvitat ca mine. Deci e sigur, O.K.

Arno Mayer de la Universitatea din Princeton ne spune în cartea sa “ DE CE NU  S-A ÎNTUNECAT CERUL ?”, că, dintre cei ce au murit la Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare, probabil mai mult de jumătate au murit din cauze naturale, ceea ce poţi numi cauze naturale pe timp de război. Însă aceasta înseamnă că mai puţin de jumătate din cei 74.000 oameni au fost omorâţi ; ceea ce înseamnă că mai puţin de jumătate din cei 74.000 au fost omorâţi la Auschwitz ?  Să fim generoşi şi să spunem că au fost omorâţi 40.000 în perioada de trei ani. Un bilanţ foarte trist ! Asta e o gravă crimă! E aproape atât cât am omorât noi, englezii, la Hamburg într-o singură noapte !

Asta înseamnă a reduce lucrurile la dimensiunile lor reale. Când nemţii folosesc temutul cuvânt “Relativieren”, ceea ce înseamnă să încerci să compari lucrurile, încerci să persiflezi lucrurile, răspunsul este : da, reduc legenda la dimensiunile reale, deoarece aceasta este funcţia unui istoric. Winston Churchill, el însuşi, a spus că funcţia unui istoric este să afle ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat. Istoricii germani n-au început nici măcar să se urce pe cea mai joasă treaptă a scării. Ei încă nu au aflat ce s-a întâmplat. Toţi credeau numărul de morţi de la Auschwitz ca fiind de 4 milioane, până când cineva din Israel i-a chemat şi le-a spus:

“- Oh, nu ! nu 4 milioane, ci numai un milion.”

- “Da, un milion.”

INSTITUT FUR ZEIT GESCHICHTE în Munchen: “ Un milion! Noi întotdeauna am pornit de la această premiză. –Wir sind immer davon ausgegangen.- Asta este ce au declarat presei, că ei mereu au pornit de la un milion, dar presa n-a auzit. Apoi au uitat să spună acest lucru propriului guvern şi desigur n-au spus nici poporului german, iar acum poporul german se întreabă: -De acord, dar ce se întâmplă cu cele 6 milioane ?

Oh, cele 6 milioane ?… Totalul nu se schimbă !

Dacă te duci la băcănie să cumperi 6 kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, şi băcanul vrea plata pentru 6 kg… Asta este ce s-a întâmplat cu populaţia germană : a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru 6 milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: “Trebuie să plătiţi pentru 6 kg…indiferent de cât aţi primit.” În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta ca pe o pungăşie…

Asta este ce se întâmplă acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de 6 milioane şi populaţia germană este mai departe informată că au fost gazaţi 6 milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.

Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat ca şi vaporul “Arizona” la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu o parte din el încă deasupra mării, marcând locul unei mari legende. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun : “Mai jos, acolo, e vaporul Auschwitz, despre care oamenii au auzit cea mai incredibilă legendă timp de 50 de ani şi pe care până la urmă l-a părăsit echipajul.”

De ce nu trebuie să credem ?

Mai întâi aţi aflat de la LEUCHTER RAPORT. Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambrige şi în timpul celui de-al II-lea război mondial, a lucrat la seviciul de informaţii, ocupat cu descifrarea codului duşman GCHQ (Government Communication Headquarters). Vă puteţi întreba ce legătură are asta cu Auschwitz ?  De acord. Ea însă răspunde la una din întrebări. Oamenii vor veni probabil de acum şi până la infinit, şi vor întreba : cum putem noi să ştim că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările ?

Să presupunem că au făcut-o, şi, credeţi-mă, nu e uşor. Duceţi-vă odată la Pennsylvania Avenue, la arhiva naţională, şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane ce sunt acolo, 15, 25, 50.000 kg de documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt 5-6 copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnal de zi. Sunt scrisori scrise celor de acasă. De aceea am spus de 20 de ani: “Plătesc 1000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Aushwitz sau de ceva legat de ce se spune că se întâmplă acolo.” Şi am repetat asta la televiziune. Chiar am ţinut la mine în buzunar şi am arătat 1000 de lire sterline, însă nu pot găsi nici o evidenţă.

Dar să presupunem totuşi că germanii au distrus toate documentele de gazare.

De acord. Dar la asta se poate răspunde: Presupunem că noi, englezii, citeam toate semnalele germane. Presupunem că noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3000 experţi, ce au descifrat codurile duşmane, luând fiecare document german telegrafiat şi tot ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Helsen şi alte lagăre de concentrare, pe de o parte, pe de alta, cu centrala lagărelor din Berlin, Wirtshaft –und Verwaltunghauptamz, Oswald Pohl.

Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, englezii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului citind comunicările zilnice ale comandamentului de la Auschwitz şi centrala din Berlin, şi la fel de la toate celelalte lagăre de concentrare, şi ştiam exact ce comunică Berlinul şi ce se întâmplă.

Textele tuturor acestor telegrame se găsesc în arhiva serviciului britanic de informaţii. Acum ce vă spun ele în concluzie, pentru că nu ştiu mot-a-mot ce spun ele, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi numai le putem bănui, a refuzat să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca într-un apendix la vol. II al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ce putem conclude din aceste telegrame.

În fieare zi în telegrame, la Berlin, se comunica : numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în lagăr, numărul prizonierilor care au părăsit lagărul în acea zi, numărul prizonierilor rămaşi în lagăr la sfârşitul zilei şi, în plus, la categoria a IV-a era rubrica intitulată “Alte pierderi” (Abgange aller Alt). Serviciul de informaţii a dedus că aceste “Alte pierderi” erau în cea mai mare parte cauzate de moarte. De acord cu istoria oficială britanică: “În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi se datorau bolilor. Restul erau execuţii, ce sunt descrise ca împuşcare sau spânzurare. Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.”

Ni s-a spus că Auschwitz, marele vapor Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, a fost acolo ca un punct terminus (Endstation). Că trenurile soseau la Auschwitz cu mulţime de biată omenire neajutorată şi care, bineînţeles, toţi erau evrei. De acolo erau canalizaţi la gazare. Nici un singur cuvânt despre astea în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Şi aţi văzut vreo referire la vreuna din aceste concluzii ale guvernului britanic în ziare ?

Cred că a fost curaj din partea prof. Hinsley că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor şi să iasă din ananghie fără să fi spus totul. “Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.” Un om brav.

Dar ce să spunem de martorii oculari ?  Martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate ?  Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau, când astăzi până şi oficialitatea recunoaşte că la Dachau nu au fost camere de gazare.

Dar ce să mai spunem de fotografii ?  Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania aici, astă seară, în audienţă, aşa că doresc să povestesc un episod care mi-a cauzat o deosebită plăcere în ultimile zile, şi anume :

“La televiziunea germană s-au dat 4 sau 5 filme în luna mai în acest an. Un cuplu deosebit de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jacker. Lea Rousch e un binecunoscut jurnalist de televiziune evreu în Germania şi numai marginal mai urât decât Simon Wisenthal însuşi. Eberhard Jecker a fost istoricul consultant şi consilier, iar Lea Rousch a fost persoana ce fără discuţie a pregătit cele 4-5 groteşti spectacole. Avea titlul DER TOD – EIN MEISTER AUS DEUTSCHLAND (Moartea – un maistru din Germania), ce se strecoară prin toate aceste vicleşuguri. Toată viclenia a fost ticluită de-a lungul ultimilor 45 de ani. Un episod special în a doua parte a filmului de 35 de minute arată o grămadă de evrei din România, fiind încărcaţi într-un tren într-o gară. Evreii sunt arătaţi într-un vagon deschis de cărbuni, iar vocea anunţă : “Iată-i transportaţi la lagărele de exterminare de la Treblinka şi Auschwitz”. A trebuit să-i scriu lui Eberhard Jaecker următoarea scrisoare :

“Dragă profesore Jaecker, drag coleg,

Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dvs. nu reprezintă evrei din România, fiind  încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare a gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că de fapt platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să fie : Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o expediţie de cumpărături în Ruhr”.

Acesta este adevărul. Şi am scris prof. Jaecker :”dacă nu mă credeţi, la proxima vizită ce o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea acea fotografie între cele de pe pereţi din timpul ocupaţiei aliate. Se arată nostalgic vederi din perioada postbelică. Sau asta v-a fost sursa ?  Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la restaurantele staţiilor feroviare”.

E foarte plăcut să fii istoric. Cum vedeţi, ai momente de amuzament. La recenta vizită la Freiburg luna trecută în septembrie, am văzut un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie de la Universitatea din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei. În privat, nu în public. Mă invită şi acasă la o sticlă de vin şi la discuţie până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând texte. În public, evident, nu vor să apară cu mine nici morţi, însă în privat au nevoie de mine. Şi iubitul prof. Bernd Martin mi-a fost prieten de 20 de ani şi-mi spune :

“Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori”.

Eu răspund :” Ei, şi ?”

El zice : “Acuma şeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani “.

Îi răspund : “Oh, vorbeai de Frantisek Piper ?”.

El zice : “Oh, da, Frantisek Piper, un foarte intim prieten ale meu de mulţi ani ; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I ; acesta e blocul ce se arată turiştilor. Irving, sunt camere de gazare. Au fost camere de gazare, nu e nici un dubiu.”

Zic :”Auschwitz I, evident, e o problemă. Şi i-am spus aceasta lui Frantisek Piper.”

I-am spus : “Herr Piper, eşti om inteligent, m-am uitat la crematoriu acolo, şi ceea ce arăţi turiştilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e fals, nu-i aşa ? (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).

Martin mi-a răspuns : “Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la 4 milioane la un milion), a răspuns : “Fie vorba între noi, ai dreptate !  A trebuit să le construim pentru turişti”.

Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor?  O acceptare că AUSCHWITZ  I, “DER  STAMMLAGER  AUSCHWITZ, CREMATORIUL ŞI CAMERELE DE GAZARE, CARE SUNT ARĂTATE TURIŞTILOR DIN TOATĂ LUMEA, SUNT FALSURI POST-BELICE PENTRU BENEFICIUL TURISMULUI. E ceva ce dintotdeauna am bănuit, în mod special “un ceva” ce am bănuit de la apariţia acelui “LEUCHTER RAPORT” ce mi-a ajuns în mână.

Însă prof. Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze) a mai spus : “Mr. Irving, evident însă că acesta este adevărat numai în privinţa lui Auschwitz I. La Birkenau (3-5 km distanţă) erau camere de gazare”

Nu s-a gândit la logica întrebare :

De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă ?

Cine sunt acuma proştii-falsii ?

Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii !

Dar trebuie să admit că numai în dimineaţa următoare “mi-a căzut fisa” , când scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin. Brusc mi-am dat seama de cele spuse de el. Aici aveam un istoric german ce acceptă absurda abominaţie că e absolut normal ca să fie arătate turiştilor camerele de gazare contrafăcute.

Este o ofensă criminală (un delict) a afirma aşa ceva în Germania de astăzi. Contra mea există o asemenea acuzaţie, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau în Muenchen. Nu e singurul motiv. Am instigat la demonstraţie plecând de la hotel Hohenzollern din Muenchen  -cum sună acuzaţia poliţiei-  : “David Irving încearcă să facă manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui Adolf Hitler la 21 aprilie”.

În orice caz, am scris prof. Martin :

“Te rog să-mi confirmi în scris ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect. Aştept răspuns”.

Nu cred că mă va urma pe platformă. E prea departe.

Cum spun, echipajul fuge. Putem să-l părăsim, se scufundă ca Graf von Spee. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie. Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că sunt complet aiurea cu istoria lui Auschwitz, şi disperaţi, încearcă să controleze avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a II-a ; şi e periculos pentru ei.

Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, m-a întrebat :

“La ce lucrezi acum ?”

Îi spun :  Pregătesc biografia lui Goebels, ministrul propagandei naziste.

De fapt vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi  -sunt singura persoană care posedă jurnalul lui Goebels pentru tot anul 1938-  1000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui Goebels înţelegi mai bine caracterul lui Hitler. De exemplu : Câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebels are o plângere. El spune că Heydrich a ordonat să fie executate câteva persoane. Fuehrerul a aflat şi e furios. Interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna : garnitura secundă face execuţii, Hitler află de aceasta mai târziu.

Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune :

“Foarte interesant, d-le Irving, dar ştii cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg ?”

“Cine ?”, întreb.

“Primul mare amor al lui Goebels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e. Aşa sunt lucrurile în Germania. E criminal”.

Eu zic : “Deci e Anke Starhelm ?”

El spune : “Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani. Jos în Freiburg trăieşte o femeie bătrână care a fost bună prietenă a lui Anke Starhelm, şi ea i-a lăsat toate scrisorile”.

“Aha !”.

Inutil să vă spun că 24 de ore mai târziu eram mândrul posesor al scrisorilor şi fotografiilor.

Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă o dată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai ce spun documentele.

Sursa: 1. mesajul dlui Şerban Alexianu adresat Dlui Gheorghe Buzatu

2. situl ioncoja.ro

Sursa: Secretele Istoriei cu Alexandru Moraru