• Articole recente

  • Unire

  • Moldova

  • Spune-ţi părerea !

  • Romania - Basarabia

  • Istorie

  • Cooperare cu Rusia

Presa din Basarabia

Bloguri unite

Kievul vrea totul, Chişinăul — nimic

Articol preluat din Ziarul de Garda (http://www.zdg.md/)

În timp ce Kievul forţează autorităţile Moldovei să facă noi cedări teritoriale la frontiere, organizaţii filoruse se convoacă la Chişinău şi pretind că statalitatea Moldovei s-a constituit pe pământurile Rusiei Kievene.

De la 1999 încoace, Ucraina a jecmănit R. Moldova de cel puţin 12 ha de spaţii terestre şi acvatice (fără păşunile de la Carabiber, Basarabeasca), circa 50 de kilometri de căi de comunicaţie (sectorul de cale ferată Etulia — Reni şi tronsonul de autostradă de la Palanca), alţi 2 km din gazoductul spre Balcani la Vulcăneşti, circa 700 m de litoral la Dunăre (zona Giurgiuleşti) şi, nou de tot, Ucraina îşi reiterează, ultimativ, pretenţiile asupra terenurilor adiacente autostrăzii de la Palanca, pe cei 7,78 km lungime, plus 17 ha de litoral la Centrala de la Novodnestrovsk. Ar fi de spus că toate «cedările» pretinse de Ucraina Moldovei sunt de ordin exclusiv strategic. Amintim aici doar că autostrada Odesa-Reni (cu trecere prin Palanca) este drumul militar prin care armatele sovietice invadau în 1957 Ungaria şi în 1968 Ceho-Slovacia, iar calea ferată Chişinău-Reni era pentru R. Moldova singura soluţie de acces cu trenul spre gurile Dunării până la Reni şi, mai departe, spre Galaţi şi restul Europei. Zic «era», pentru că nu mai este şi, de fapt, Ucraina nici nu avea nevoie de ea. Interesul Kievului a fost s-o şteargă de pe hartă ca şansă de relaţie şi comunicare dintre cele «două Basarabii» şi România.
«Argumentele ucrainene»

De cel puţin zece ani încoace, Kievul a speculat nonstop ideea că ar fi oferit Chişinăului 100m, iar mai târziu toţi cei 450m în aria riverană Dunării, la Giurgiuleşti, şi că, graţie ei, R. Moldova a ajuns pe lista statelor maritime (ucrainenii nu cunosc geografia Moldovei decât după 1944). La modul practic, însă, Kievul mai datorează Chişinăului (conform hărţilor topografice sovietice) cel puţin 700m de litoral pe cursul Dunării la Giurgiuleşti. Dar chiar şi dacă, prin abstracţie, ar fi să admitem că Ucraina a transferat Moldovei 450m de litoral, întrebarea despre echivalenţa barterului teritorial (şi nu doar în raport cu Palanca) oricum rămâne. Şi nu atât pe seama Kievului, cât pe conştiinţa Chişinăului. Partea proastă a lucrurilor e că şi noua guvernare AIE, la fel ca şi fosta, operează în acest subiect cu argumente de mult «răsuflate». Zic asta pentru că, întors de la Yalta, V. Filat s-a arătat presei destul de simbolist, ca să nu zic prost informat la tema frontierei cu Ucraina. Şi nu cred că nu şi-a dorit mai mult. Pur şi simplu, la Chişinău, s-a încetăţenit o practică vicioasă de papagalicism cinovnicesc, (în special, în «cazurile» Palanca şi «Giurgiuleşti», când se operează (din lene sau prost obicei) cu «probele» serviciilor secrete de la Kiev. Au făcut-o şi, cu regret, o mai fac şi azi chiar şi unele medii bune de presă. Toate sunt de regretat, numai nu în măsura în care este regretabil să auzim aceleaşi «argumente» şi din partea premierului Filat, care ar fi păcat să calce pe aceeaşi greblă pe care au călcat până la el Braghiş, Tarlev, Voronin şi toţi ambasadorii Moldovei la Kiev. Să fi fost prea incitantă Iulia, la Yalta? Mai incitantă decât R. Bogatâriova la Chişinău? Sau prea impresionant Putin? În orice caz, V. Filat a revenit acasă mult mai puţin pasionat de «interesul naţional al R. Moldova» în relaţiile cu Ucraina. Nu vreau să fiu cinic, dar mi-l amintesc pe Voronin, în 1999, foarte pus pe apărarea interesului naţional, în acelaşi subiect, Palanca. «Nu vrem pământuri străine, dar nici pe ale noastre nu le dăm», zicea Voronin. Ce-a făcut Voronin după ce a ajuns preşedinte? A dat şi Palanca, şi Giurgiuleştii, şi nu numai. Lui Voronin îi scăpase esenţialul: că interesul naţional nu poate avea alternative. Va proceda AIE altfel?

Dacă retorica oficială de după Yalta va rămâne neschimbată, nu avem de dedus decât una din două: ori problema frontierei cu Ucraina nu interesează pe oficialii noştri decât la modul formal, ori îi dau de sminteală «sursele» din care se informează? Poate că ar fi cazul să fie readuşi în prima linie experţii anilor ‘90, scoşi atunci din cursă, la insistenţa Kievului, pentru că erau prea versaţi în temă? Şi că ştiau rostul hărţilor? Că loc pentru negocieri mai rămâne. De-am vrea să negociem.
«Mâna» Moscovei

Culmea ironiei e că Chişinăul niciodată nu a dorit, indiferent din ce motive, să estimeze costurile reale ale cedărilor către Ucraina şi nu a pretins sau, dacă a şi pretins, nu a insistat asupra revendicărilor sale până la capăt. Explicaţii ar exista câteva. Dar principala rămâne a fi «mâna Moscovei». Întârziind să-şi refacă, după 1989, destinul, R. Moldova a intrat pe mâna «oamenilor Kremlinului», redevenind prada hienelor slave din răsărit. Kievul, conştient că nu are cum rupe Transnistria din «gura» Rusiei, a intrat în cârdăşie cu Kremlinul şi şi-au convenit frăţeşte interesele în Basarabia: Rusia şi-a aruncat «ancorele» în zona Bugeacului, iar Ucrainei i s-a dat «dezlegare» să taie de la poalele frontierelor cu R. Moldova. De aici şi prima explicaţie a faptului (deloc singura) de ce toate cedările făcute Ucrainei până acum poartă un caracter unilateral. Şi de ce rezistenţa Chişinăului a cedat de fiecare dată (chiar şi atunci când a existat). Cu toate divergenţele de relaţii pe care le au Moscova şi Kievul, aceştia au fost şi rămân veşnicii solidari în «problema Moldovei». Ceea ce, din păcate, a lipsit mai multă vreme Chişinăului şi Bucureştiului. Şi încă mai lipseşte.
Ruşii îşi caută trecutul în Moldova

În timp ce Iulia Timoşenko (poate că şi V. Putin) îl convingea la Yalta pe V. Filat să urgenteze procesul de demarcare (în variantă ucrainenă) a frontierei moldo-ucrainene, la Chişinău, un grup de marasmatici (Uniunea tineretului rus din Moldova, Asociaţia «Ravnopravie» şi câţiva gonaşi de la Moscova) se întruneau într-o conferinţă în problema ştiinţei istorice în şcoală. Două lucruri ar fi de reţinut din abordările «experţilor». Primul: că nu Istoria Românilor, ci o Istorie a Moldovei integrată în Istoria Rusiei ar fi soluţia pentru studierea ştiinţei istorice în şcolile din Moldova. Şi doi: că moldovenii nu sunt la originea lor geto-daci şi că pământurile Moldovei pruto-nistrene ar fi aparţinut istoriceşte Rusiei Kievene. Altfel zis, noi suntem altcineva decât ceea ce ştim că suntem şi locuim pe un pământ, ca şi cum, împrumutat. Că e o aberaţie şovină, da, nu comentez. Dar racordaţi permanentele pretenţii «de frontieră» ale Ucrainei la acest precept «ştiinţific» şi în concluzie nu o să aveţi decât ceea ce ziceam deja, că R. Moldova este osul din care rod solidar, după 1989, şi Rusia şi Ucraina.
Al doilea preşedinte

În timp ce România şi românii de pretutindeni îşi alegeau duminică prin vot universal preşedintele, la Chişinău reveneau din Rusia oficialii noştri plecaţi de cu vreme în delegaţii diferite pe diferite adrese, dar, până la urmă, preocupaţi de acelaşi gând: obţinerea preşedintelui. Un al doilea preşedinte pentru cel de-al doilea stat românesc. Altfel, desigur, decât la Bucureşti şi decât în orice altă capitală europeană, mai aproape de stilul vechilor obiceiuri otomane. Va fi, nu va fi, vom vedea. Deocamdată «toţi se întâlnesc cu toţi» şi doar Voronin nu vrea să revină de la Karlovy Vary (dacă nu o fi cumva pe alt meridian). Până în 10 decembrie, cel mult, va fi decisă soarta preşedintelui. Deşi pronosticurile variază de la o zi la alta şi de la un personaj politic la altul, optimismul că nu vom intra în anticipate este mare. Iar asta înseamnă că târgul cu ruşii s-a încheiat. Mai bun decât cu ucrainenii? Rămâne să vedem, deşi Moscova nu are obişnuinţa să facă pomeni, mai ales în politică.

Petru Grozavu - Zdg.md

Etichete: ,

**

0 comentarii

Trackback URL | Comments RSS Feed |

Spune-ţi părerea!

Blog din Moldova Display Pagerank toateBlogurile.ro