• Articole recente

  • Unire

  • Moldova

  • Spune-ţi părerea !

  • Romania - Basarabia

  • Istorie

  • Cooperare cu Rusia

Presa din Basarabia

Bloguri unite

Istorie si destin la romanii de peste Tisa

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, s-au dus pe Cîmpia Libertăţii, ca să se bucure de Marea Unire, şi delegaţii Comitatului Maramureş şi alţi maramureşeni, printre care şi cei de dincolo de Tisa. Însă, atunci cînd s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se făcea vorbire despre întinderea României Mari „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aceştia s-au simţit părăsiţi şi au protestat, cerînd ca noua Românie să fie „pînă peste Tisa”. Deşi s-au făcut promisiuni că nu vor fi părăsiţi, jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, dar şi indecizia conducătorilor României de atunci au făcut posibilă pierderea pămînturilor româneşti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramureş, i-au rămas României numai 3.381 km2!), pămînturi pe care trăiau încă destui români.

Pentru a cunoaşte mai bine ceea ce a fost în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ceea ce este astăzi dincolo de Tisa, trebuie să facem un excurs istoric minim, dar necesar. Izvoarele scrise referitoare la Maramureş sînt, îndeosebi, cele elaborate de cancelaria maghiară. Este vorba de vestitele diplome adunate şi publicate de Ioan Mihalyi de Apşa în Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, dar şi de cele publicate de György Petrovay, sau de lucrările genealogice ale lui Joódy Pál, Ioan cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu; la aceste lucrări documentare se adaugă lucrările istorice de referinţă pentru cunoaşterea istoriei Maramureşului: Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, M.N. Tomi, Maramureşul istoric în date ş.a.
Toate aceste lucrări vin să contureze imaginea unui loc populat din vremuri străvechi, în ciuda unor condiţii de mediu şi de climă dintre cele mai aspre. Cercetările arheologice, destul de puţine şi nesistematice, certifică, totuşi, existenţa unor comunităţi umane care datează cel puţin de la sfîrşitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului.

 Făuritorii acestor vechi civilizaţii sînt, indubitabil, strămoşii noştri direcţi, traco-dacii, desigur cu influenţele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pămînturi (celţii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii ş.a.). Contribuţia acestor vechi popoare la formarea poporului şi a limbii române nu mai trebuie demonstrată, chiar dacă există „voci” ce vor să răstoarne concluzii istorico-lingvistice deja de notorietate şi probate ştiinţific, aşezînd în loc varii elucubraţii fără o susţinere cu adevărat ştiinţifică. Această populaţie stră-românească şi apoi românească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, fapt care s-a petrecut şi în Maramureş (cele cca 100 de aşezări de aici sînt aceleaşi şi pe aceleaşi amplasamente de la primele atestări documentare pînă azi!). Configuraţia specifică a acestei „ţări” a determinat şi o anume structură a ceea ce s-ar putea
 numi „civilizaţia maramureşeană”!

Pornind de la limba vorbită (şi scrisă!) şi ale cărei trăsături (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pînă la casa şi bisericile din lemn, de la ocupaţiile şi uneltele tradiţionale şi specifice pînă la modul de hrănire, de la obiceiurile care păstrează pînă astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice îmbrăcînd azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc), toate acestea alcătuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus „civilizaţia maramureşeană”.

Pînă la 1900 românii de peste Tisa şi-au scăzut permanent ponderea în totalul populaţiei (la 1910 din totalul de 84.510 români numai 10.022 mai trăiau acolo; alte surse vorbesc de 15-20.000), ideea care trebuie să ne călăuzească mereu este aceea că şi acela este pămînt românesc! Asta nu va trebui să uităm în veci!
Din păcate, cam asta au făcut românii care şi-au văzut visul cu ochii: ajunşi la împlinirea visului întregirii în România, au uitat aproape complet de fraţii lor rămaşi între alte hotare! Tocmai de aceea noi ştim astăzi atît de puţine lucruri despre viaţa lor.

Aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, şi s-a „unit” cu Ucraina Sovietică (26 nov.1944) prin votul comitetelor populare (soviete), formate din indivizi care nu aveau nimic comun cu populaţia românească, cel puţin cu cea din Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Ocna Slatina şi Slatina, comune quasi-româneşti. Apoi s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare.

Orice opoziţie (răscoala contra colectivizării din 1948 s-a soldat cu 21 de deportaţi, care au primit condamnări totalizând 427 ani!) era înăbuşită cu forţa (bătăi, închisoare, deportări în Siberia etc).

Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentînd o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia. După prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%).
Continuarea pe Eternul  Maramureş
Articol trimis de Stefanita

Etichete: , , ,

**

0 comentarii

Trackback URL | Comments RSS Feed |

Spune-ţi părerea!

Blog din Moldova Display Pagerank toateBlogurile.ro