Cum infloreste singura biblioteca romaneasca din Cernauti

"Glasul Bucovinei" este singura biblioteca românească din Cernăuți și a fost deschisă, cu multe eforturi, in luna noiembrie a anului trecut. Cum s-au bucurat cei aproximativ 14.000 de romani din orasul ucrainian de acest vis îndeplinit ne-a povestit chiar directoarea bibliotecii, Alexandrina Cernov.

Biblioteca apartine Editurii Alexandru cel Bun si este tinuta in viata, la fel ca editura, de numai trei oameni, prof. dr. Alexandrin Cernov, membru de onoare al Academiei Romane, prof. dr. Ilie Luceac, consilier stiintific si ziarista Nadina Olaru, bibliotecar-sef.

Cernov a povestit, pentru Ziare.com, ca biblioteca a fost deschisa "din necesitatea de a oferi cititorilor de limba romana posibilitatea de a se documenta si de a citi carti, reviste si ziare in limba romana".

"Ca profesor la Catedra de limba si literatura romana la Universitatea din Cernauti

am avut multe dificultati din cauza ca studentii mei nu aveau carti de specialitate in limba romana. Noi nu primeam, de fapt nici astazi nu primim, conform necesitatilor, revistele de specialitate la literatura romana si universala, la limba romana etc.

Acestea au fost motivele pentru care am hotarat impreuna cu colegii mei de la editura sa organizam si o bibliotca. Denumirea de 'Glasul Bucovinei' a fost preluata de la denumirea revistei, care apare deja de 20 de ani, revista de istorie si cultura", a explicat directoarea.

Cine viziteaza cel mai des biblioteca

Biblioteca este vizitata cel mai mult de studenții de la Colegiu Pedagogic, sectia de limba romana, dar si de cei de la Catedra de Filologie Romana si Clasica. Ei nu vin aici numai pentru lectura, ci se pentru a cere ajutor, primind astfel consultatii pentru realizarea tezelor de licența, dar si pentru tezele de curs si lucrarile de control, mai ales la capitolul de alcatuire a bibliografiilor.

De asemenea, studentii de la Facultatea de Istorie si Institutul Teologic, unde se preda si limba romana ca limba straina, gasesc aici manuale de Limba romana ca limba straina.

"Avem pregatite manuscrisele Manualulului de limba romana pentru ucraineni si Ghidul de conversație roman-ucrainean care urmează sa fie tipărite. Materialele din aceste lucrări sunt folosite in timpul consultatiilor. Aplicarea lor in practica ne ajuta

la imbunatatirea lor (...).

Continuam sa completam biblioteca cu reviste si cărți noi. Planificam sa editam in continuare seria de Caiete literare, sa organizam cursuri de limba romana, întâlniri cu scriitorii, lansări de carte etc. Ne propunem sa publicam in continuare cursul de limba romana", ne-a mai spus Alexandrina Cernov.

Citeste mai mult pe Ziare.com

Exercitiul ratat al bravilor „statalisti” moldo-ivani

Exercitiul ratat al bravilor „statalisti” moldo-ivani (Mihai Dascălu / 26 noiembrie 2013)
http://eternamoldova.wordpress.com

Dedic modesta lucrare „clasei muncitoare” din slavitul oras Chisinau, care “descopera” Europa, devansand realizarile geografice ale marilor exploratori Marco Polo, Fernando Magellan, Vasco da Gama – conte de Vidigueira, Cristofor Columb, chiar a cucoanei Chirita ot Barzoeni; ba mai fac si o “enorma” jertfa de sine prin elucubratiile cu respectivul vector in dezvoltarea „terii”. MD

***

Cand a facut lumea, Dumnezeu consacra poporului moldovean, Tara Moldovei.

Harul Lui si slava Lui sunt insa ignorate brutal de nedemnii urmasi ai moldovlahilor, care la anul 2000 d. Hr. nu percep sa onoreze sfanta lucrare si sa lupte pentru integralitatea Patriei incredintate.

Asemenea, cum arata scriptura ca El „A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit.” ( Ioan. 1.11), tot asa, Dumnezeu ne-a juruit Moldova, si noi nu o primim, declarandu-ne multumiti cu faramitura scapata de agresor printre degete.

***

Nimeni si nimic nu poate tagadui ca mandra Tara de odinioara a Moldovei e sfasiata violent in 5 fragmente:

1 – Moldova istorica;

2 – nordul Bucovinei cu Tinutul Herta;

3 – Transnistria;

4 – Bugeacul-vechea Basarabie, cu Insula Serpilor si o parte a deltei Dunarii;

5 – Republica Moldova.

***

Odioasa stare a lucrurilor constituie dovada cea mai peremtorie ca in cot il doare pe „eliberator” de soarta partenerului de la Lutk, 2 aprilie 1711. Ba nici sa aiba pricopseala din palma de pamant cucerita in a.1812 nu tinde, risipind-o in patru vanturi. Cu adevarat, la ce iar trebui, in raport cu imensitatea spatiului pe care s-a intins, atingand tocmai doua continente.

Si atunci, care-i sensul tiranicului dezmat „pe un picior de plai” mioritic?

***

Doua sunt ipotezele ce scot in lumina tragicul destin al indigenilor:

1. Tendinta rusilor de a se impune in problemele Europei; cu toate ca in ultima vreme nu mai e vorba de intangibilul deja Constantinopolis sau de stramtorile ce le-ar scoate in obiectiv Mediterana. Prin dispersarea unui stat, a unei natii – va mai amintiti, machiavelicul divide et impera? – cotropitorul si-a asigurat prezenta (si dominatia) in directia operativa a platoului balcanic. Regulile jocului sunt dictate apioric si nu permit vreo aluzie la refacerea strabunei Moldove. Nu numai bastinasii, intreaga Europa asista molcum la jocul infernal de la gurile Dunarii.
2. Lasitatea si Tradarea protozaurilor autohtoni – zambitori in cele 25 de ore ale zilei si gata la orice concesiuni pentru a se randui la putere. Din care motive, iluminatii promulga activ mizeria proaspetilor „iubareti de Maldova”, ridicand la nivel oficial stigmatele despre albeata negrului. Intelegem cuminti ca nu renasterea Tarii le bulverseaza somnul, ci stoarcerea profitului din nenorocirea ei. Caci daca pe ulitele Chisinaului se vocifereaza astazi despre marea „dragoste” fata de „Maldova”, de departe nu pentru intregirea Tarii, ci in unicul scop de a prinde peste in haosul instalat.

***

Desi responsabil de integritatea Basarabiei, Chisinaul e fermecat de culoarea rublei rusesti:

-         n-a ripostat la hacuirea teritoriului ce-i apartinea de drept, din 2 august 1940;

-         nici la cea de jure, din noiembrie 1940;

-         nu riposteaza – a.1991 – la rapturile in continuu, mascate sub voalul sofisticatelor „unitati teritoriale autonome”;

-         originea sa o stramuta sub vechiul Arkaim – sub Celeabinsc – indepartandu-se trufas de Arca Carpatina;

-         ca sa fie deplina batjocura, isi asuma ne-rugat numele mumei ce l-a nascut. Fara pic de gena, toate mahalalele municipiului se autointituleaza somptuos “Moldova”, ignorand realitatea.

***

Si daca s-au plodit multime de „Moldove” imprejur, stupiditatea ne urmareste angro. Doar cateva exemple, mai sensibile:

- Academia de Stiinte din Republica Moldova isi asuma, bine merci, calificativul inadecvat “a Moldovei” – http://www.asm.md.

Daca si aici nu cunosc frontierele exacte ale Moldovei, apoi, iarta-ma, Doamne. Ori, tocmai forul enciclopedic nu poate sa nu aiba un cuvant de spus in dramatica chestiune a intoarcerei vetrei stramosesti. In fine, interesant, cum vad Dumnealor Moldova viitorului sau ce ganduri ii poarta vizavi de soarta vitrega a etniei, atunci cand toate legile Chisinaului sunt contra bunului simt al naturei?

- Surpriza instanta la Uniunea scriitorilor din Republica Moldova, adresa electronica a careia - http://www.uniuneascriitorilor.md/ - ofera textul major: “1.7. Uniunea Scriitorilor din Moldova  este constituita in scopul… ” (Din Statutul A. O. “Uniunea Scriitorilor din Moldova”).

Citeste mai mult aici: http://eternamoldova.wordpress.com

Independenta, ce nu ne aparține

Independenta, ce nu ne aparține
(http://eternamoldova.wordpress.com)

“Desteapta-te pamant roman si biruieste-ti durerea. E vremea sa iesi din amortire, semintie a domnitorilor lumii. Astepti oare, spre a invia, ca stramosii sa se scoale din morminte? Ei s-au sculat, dar tu nu i-ai vazut, ei au grait, dar tu nu i-ai auzit. Cauta si asculta: cu cat mai mult pleci capul, cu atata cei nelegiuiti isi bat joc de tine si sug sangele tau. Dar ziua dreptatii se apropie.”

Aleco Russo / Cantarea Romaniei

***

Rusinoasa prabusire a Uniunii Sovietice a facut ca fostele republici-„surori” sa purceada in graba la declararea independentei – dovada peremptorie a subrezeniei mult-trambitatei „prietenii” a popoarelor, adunate violent sub steag rosu. De altfel, un proces obisnuit la distramarea oricarei creaturi totalitare si valid -absolutamente- tarilor care au fost, pana la caderea in captivitate, subiecte ale dreptului international. Nu si pentru rapturi din patrimoniul unui stat, care dupa eliberare, in mod normal, revin la starea initiala, adica se reintegreaza cu Patria. Tot asa, cum la eliminarea manifestarii prejudiciabile, copilul rapit de raufacatori, inevitabil, se intoarce acasa. Cei cu 7 ani de acasa pot observa reiterarea axiomei in intreaga lume animala. 

Dex-ul interpreteaza notiunea de independenta, dupa cum urmeaza: ”1. Situatie a unui stat sau a unui popor care se bucura de suveranitate nationala; stare de neatarnare si drept de a rezolva liber (cu respectarea drepturilor altor state si a principiilor dreptului international) problemele sale interne si externe, fara amestec din afara; autonomie. (…)“[1] Pe cat de aplicabila e definitia la specimenul Chisinaului?

Subliniem personajele definitiei – statul / poporul – si, pe cale de exercitiu, le suprapunem stralucitelor palate ale Presedentiei, Parlamentului si Guvernului din centrul urbei. Contureaza ele imaginea unui stat? Daca da, atunci cand si-a pierdut independenta? Sau reprezinta un popor? Daca da, care o fi acesta?

Optiunile denota angajarea unui opus de nivelul grupei mari, gradinita de copii. Pretinsa lui statalitate – vai, de sorginte artificiala -  intruchipeaza „protocolar”: a) o portiune – dar foarte diminuata; b) dintr-un spatiu – Basarabia; c) rapit de la un stat aflat la mare stramtoare – Principatul Moldovei. Istoriceste e documentat ca voievodatul si-a faurit Independenta pe calea armelor, in indepartatul an 1359. Dependenta, impusa mai tarziu de Imperiul Otoman, a fost depasita. Care-ar fi, prin urmare, necesitatea infiriparii unei parodii ticaloase in secolul XXI?

Contrar vaditei impertinente, Chisinaul exprima o minuscula singularitate din cea parte bunicica a habitatului moldovenesc – practic, o jumatate de Tara – rupta  / furata / anexata in a.1812. Realmente, domnia sa nu-i nici tara, nici popor. Adica, el nici nu putea pierde ceea ce nu avea. Criteriul e raportat oportun si la notiunea „popor”, caci ce daca nu o sectiune din nenorocitul popor moldovenesc – hacuit fara mila de cotropitor – reflecta mahalaua Buiucanilor. Ba „imensul regat” din vecinatatea comunei Bacioi se mai da el insusi cu milostivenia, nascand fel de fel de monstruozitati, cum ar fi „minunatele” Unitati Teritoriale Autonome. Iar miraculoasele visuri, amplificate la maximum de intrus, ii alina deja ambitia cu nemaipomenitul vreodata “federation maldavanschii” – bucuria desavarsita a nebunilor.

Pagubos din calea-afara pentru teoria sovietica a „moldovenismului” – antrenata angro de bravii „statalisti” contemporani – apare faptul ca, desi decimat, Principatul ramane subiect al relatiei de vasalitate cu Sublima Poarta pana la binecuvantata unire din ianuarie 1859. Aici si acum Principatele Unite isi redobandesc suveranitatea, rotungind forta neamului. O confirmare precoce a principiului vitalitatii umane – natiunea trebuie sa traiasca intr-un stat national.

Pana la ginduita Independenta mai ramaneau 19 ani. Dar si dupa aceasta, prezenta perpetua - de jure si de facto - a statului Moldova pe arena mondiala nicicum nu poate fi ignorata, deoarece el consacra unul din componentele statului modern, Romania.

„Suntem independenti, suntem natiune de sine statatoare!” - aclama Mihail Kogalniceanu evenimentul de acum 135 de ani, cand „La 10 maiu (1877-n.a.), Camerele proclamasera independenta Romaniei, pe care nu intelegeam a o primi in dar, ca altii, de la Puternica Rusie.”[2]. Era rodul unor indelungate si abile manevre pentru a castiga in sfarsit Neatarnarea de Turcia si a incerca norocul Independentei. Atunci razbate dreptul national al romanilor, care cu mult sacrificiu au reusit sa se ridice in picioare.

Circumstantele invocate categoric nu ingaduie promulgarea “independentei” unei portiuni din teritoriul Tarii. In alt mod, ne ciocnim de o fatala aberatie – dezicerea de origini – pacatul satanic ce ne-am asumat. Fenomenul divulga o culpa grava si “iluminatii” n-au sorti de izbanda in ademenitoarea aventura de a se infatisa calif pe o ora. Mai mult, se observa lejer ca intr-o fireasca inversare a ipostazelor, tampita ecuatie Chisinau vs Bucuresti si-a gasit extrapolare pe masura in tragica dilema Chisinau vs Tiraspol. Astfel, propria elaborare devine arma adversarului, difera doar scara intinderii operative.

Ce concluzie putem trage din judecatile expuse? Secretul e simplu: daca pe vremea gulagului bolsevic, Chisinaul purta pecetea prizonieratului, respectiv, dupa a.1991 incoace protozaurii autohtoni pun la indoiala interpetarea biblica despre fiul risipitor. Prea legate de trecutul aservit comunismului se arata notiunile “enciclopedice” (unele, chiar “constitutionale“), definite prin vot arbitrar. De altfel, calea sinusoidala a vesnicului scandal intr-o societate instabila. Cert este ca proaspatul „subjectum” de drept international - “Statul Republica Moldova” – nu poseda o infima macar capacitate de-a etala mandra Moldova de odinioara, mai si afisand la mezat o deplorabila realitate.

In context, independenta lui poate si trebuie privita sub o singura fateta: independenta fata de ultimul suzeran. Cat priveste corespondenta cu Principatul Moldovei, salvatoarea revenire la vatra nu admite vreo alternativa. Ori, exemplul Actului din 24 ianuarie 1918 e dat, fatalmente, uitarii. Basarabia de asemenea isi declarase independenta, doar ca logica acesteia rezuma din esenta inevitabilei reintregiri de la 27 martie 1918. Demnitatea noastra, acum, unde-a disparut?

Citeste mai mult aici: http://eternamoldova.wordpress.com/

"O mică povestioară despre o mare dragoste" Măicuţa Ana

Măicuţa Ana

       În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.

La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.

– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.

– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.

– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.

– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.

S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:

– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!

Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.

– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.

După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.

– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.

– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?

Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:

– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.

– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.

La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.

– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.

Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.

– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.

Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.

Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.

– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaştem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.

Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.

– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.

– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?

Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.

– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.

Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.

– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.

În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.

– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!

Bruno Ștefan - 17 iunie 2013 

Maresalul razboiului si Maresalul slovei

IN MEMORIAM Maresal I.ANTONESCU şi prof.GH.BUZATU

OSTASI,

"Va ordon: treceti Prutul! Sdrobiti vrajmasii din rasarit si miazanoapte. Desrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabilor si codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre." - 22 iunie 1941 - Ordinul de zi al Maresalului Ion Antonescu

Pamîntul tău atîţia l-au râvnit ,
Cu sânge şi cu lacrimi acesta e sfinţit
De veacuri, noi, popor de frontieră
Am stat aici , cu pieptul dezgolit .
împinsi de dragostea de glie ,
multe furtuni cu pieptu-am înfruntat
Le-om înfrunta şi cele ce-or să vie.
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Murit-au mulţi şi-s fără de mormint ,
Mulţi sunt uitaţi de tine, maică Românie ,
Nedreaptă soarta este azi cu ei ,
Cei ce ţi-au fost spadă dar şi scut
Şi s-au jertfit atăţia, întru statornicie.
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Am vrea iar glas de clopot să răsune,
Ostaşi români , luptaţi până la moarte
Pămîntul sfânt al ţarii se cere dezrobit,
Zdrobiţi duşmanul de la răsărit ,
Zdrobiţi duşmanul de la miază noapte.
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Sunt mulţi aceia ce te-au asuprit
Şi încă te râvnesc lifte străine
Câti oare , astăzi , dintre fii tăi
Lupta-vor su spada pentru tine ?
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Azi , tot mai mulţi , ca trestia în vânt
Umili se-apleacă până la pămînt
În faţa celor ce distrug o ţară ,
Şi vai de tine , maică Românie ,
Mai răi sunt unii dintre fii tăi
Ca liftele venite de afară
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Azi , fii tăi s-au risipit în lume ,
Ca să câştige trudnic o amară pâine ,
Tu –i plângi zadarnic, cu lacrimă fierbinte,
Ne-au desţărat ai noştri şi străinii ,
Lăsa-ne vor apoi şi fără de credinţă
Lăsa-ne vor apoi fără morminte .
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Glas de tulnic şi caval îl plâng azi pe Mareşal ,
Cel de liftele străine umilit , apoi, ucis
Şi îl plâng şi pe acela ce a trebuit să moară
Tot din dragoste de ţară,
Fiindcă a crezut şi a scris.
Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe ,
Ridică-te Gheorghe , Ridică-te Ioane,
Nu pentru o bucată de rumenă pâine
Ci pentru România de azi şi de mâine.

Prietenei mele din departate zari , în semn de preţuire pentru nemărginita-i dragoste de ţară
Mihai Beltechi -30 iunie 2013