Ioan Toma Popescu: „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”

"Din seria discutiilor cu privire la soarta evreilor de pe teritoriul Romaniei in timpul guvernarii Antonescu, http://casa-regala.blogspot.com va propune un articol scris de Ioan Toma Popescu, articol in care autorul isi propune sa demonstreze ca in teritoriile controlate de guvernul roman nu poate fi vorba de Holocaust.

Mentionam ca in ultimele zile, ca urmare a unor articole publicate in presa din Republica Moldova, s-a iscat o noua discutie cu privire la regimul Antonescu si posibila reabilitare a maresalului.
Iata articolul:

"O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif No. 105, Janvier – Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris. Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viaţa mea.

Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai multe rânduri etc.

Atunci a apărut trimisul Providenţei, întruchipat de o distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona şi care lucra la Academia de Ştiinţe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu.

Ea a înţeles totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reuşit, după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti. Aşa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român.

 Toţi prietenii îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra naţiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe:

Charta intitulată „The Record. The Holocaust” în History, 1939-1945, publicată de B’nai B’rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300 000 de evrei în România, iar în broşura explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340 000 de evrei masacraţi; În cartea „Eichmann’s Trial” a lordului Russel of Liverpool, este scris că românii masacraseră 200 000 evrei, dar trebuie să arăt că la data publicării, lordul Russel avea aproape 90 de ani şi, deci, sărmanul nu avusese cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea menţiune calomnioasă la adresa României; Un rabin şef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400 000 de evrei asasinaţi în România, dar, neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi precizări şi dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziţia; În „A History of the Modern World from 1917 to 1980”, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie la pagina 415 că în România fuseseră masacraţi 750 000 de evrei, deci mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare; O menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiştii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger.

Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea „Eichmann a Jerusalem” acea oribilă defăimare că „România era o ţară cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai coruptă din Balcani” (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5 000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti”.

De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată sub numele lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în expuneri care în mod firesc nu aveau niciun raport cu România, fiindcă se ştie că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră.

Aceasta este folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost şi sunt încă strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor la radio şi la televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc. Corespondenţii mei români ştiau că eu avusesem un rol în acţiunea care salvase România de Holocaust şi de aceea făceau apel la mine.

Cel mai important dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan.

Graţie intervenţiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris. El susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la activităţile pentru salvarea evreilor din România. Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaţionale – să se angajeze într-o astfel de acţiune.

Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al României spunea că i se aprobase rezidenţa în Elveţia, cu condiţia de a se abţine de la orice activitate politică. Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate de ONU, prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenţi atât la ONU, cât şi în administraţia americană. Avocatul N. Penescu recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea.

El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiştii francezi, partid dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.

Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru USA întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa şi alte localităţi mai mici, şi, în cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine.

Am constatat că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul, constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie; în schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii planetare fusese posibilă.

A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau şi în public. Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif, la Paris.

De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust.

În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită generalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului.

 Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători. După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării.

În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României.

 În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia română dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României.

 Această dispoziţie a fost salvatoare pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări, efectuate de germani înşişi. În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta – totuşi – majoritatea populaţiei aparţinând acestei etnii.

Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de mii de militari români.

Nu a existat nicio măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor; ei nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală. Guvernul român nu a organizat distrugerea niciunei populaţii pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe teritoriul controlat de el. Toţi evreii oneşti şi de bunăcredinţă datorează respect amintirii Mareşalului Ion Antonesc, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.

Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial.

Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa. Atunci, conducătorii comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentraţi în lagăre şi deportaţi. Mareşalul Antonescu a explicat preşedintelui Iuliu Maniu că faptele unor evrei, mai ales cei intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră manifeste antigermane îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din 1940.

La rugămintea insistentă a preşedintelui Maniu, şeful guvernului român a anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei. Din presa israelită am aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.

A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârşitul primăverii din anul 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi mai ales din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940.

 Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea persoanlă a preşedintelui Iuliu Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia. Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care încă din vremea studenţiei îmi arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe preşedintele Iuliu Maniu.

 Invitându-mă la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în lagărele hitleriste din Polonia. Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Preşedintele Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareşalul, ci a făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei obţinute pentru mine de profesorul Alexianu.

 În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României”.

Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600 000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia, într-un pohod na Sibir fără întoarcere.

Preşedintele Iuliu Maniu a intervenit la mareşal pentru salvarea multor mii de evrei de provenienţă germană, austriacă, cehă, maghiară, polonă etc., intraţi clandestin în România şi care erau confruntaţi cu perspectiva unor grele pedepse penale sau cu trimiterea în ţările de origine, adică la moarte sigură.

O astfel de intervenţie a fost făcută prin intermediul dr. N. Lupu, dar, în 1991, în cursul unei conversaţii la care participase şi prietenul meu I. Bărbuş, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum însoţise la mareşal pe preşedintele Maniu, unde a apărat pe evreii veniţi prin Transilvania de Nord în România, şi care erau acuzaţi că trecuseră clandestin frontiera de stat.

Preşedintele a arătat că acele persoane nu săvârşiseră nicio infracţiune, fiindcă Transilvania nu era divizată prin frontieră, ci numai prin „o linie de demarcaţie”, punct de vedere acceptat, bucuros, de şeful guvernului.

 După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la Bucureşti în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul din 1989 la pag. 115-162 se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alţi participanţi, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, graţie ajutorului dat de preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar mai ales datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu.

Tot din Almanahul Luceafărul am aflat că la acea masă rotundă se folosiseră copios informaţii din articolul meu „La Roumanie sauvée de l’Holocauste” Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de obligaţia de a participa la campania militară.

Tot la cererea preşedintelui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română, condiţie necesară pentru acordarea pensiei.

Am informaţii că şi profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în acelaşi scop. Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu trebuise să contractez împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei. Revenit la Varşovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York, ale cărui rude îmi erau cunoscute din Bucureşti; acesta îmi cerea o relatare scrisă a celor expuse în Canada şi eu i-am trimis-o, cu condiţia să nu o publice decât atunci când vin în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la eventualele obiecţiuni; el a fost de acord, dar nu şi-a respectat angajamentul, fiind un individ manipulat fără scrupule şi ruşine de cercurile comuniste din România, şi trebuie să precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins.

 Între timp, mi-au parvenit informaţii, direct din America sau prin Paris, că în unele cercuri evreieşti este contestată expunerea mea şi că unii evrei au obţinut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Mă aflam într-o situaţie neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente absolut reale era bazată pe cunoaşterea directă sau pe relatări nemijlocite ale unor personalităţi care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum şi guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executaţi în 1946; preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mahalache muriseră în închisorile comuniste, primul – la Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sărat, în 1963; alţii, ca spre exemplu, prof. Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre şi închisori.

Nu-mi rămânea decât să mă adresez administraţiei poloneze pentru a afla dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America.

În Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre hitleriste, dar ca particular, fără nicio abilitare oficială, nu aveam şanse să obţin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providenţa mi-a venit şi de data aceasta în ajutor.

Pentru ca administraţia poloneză să-mi aprobe rezidenţa la Varşovia, în 1978, soţia mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Poloniei, şi care, în timpul războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând astfel apărarea antiaeriană britanică.

 La puţine zile de la sosirea mea la Varşovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela pentru care îşi pusese obrazul: ne-am simpatizat şi stimat reciproc, de la prima întâlnire.

Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoşteam ca pe un om de mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă.

I-am spus că în greaca veche, pentru noţiunea particular era cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota – în poloneză, idiot – în română, franceză, engleză etc. Eu fiind un particular, pentru administraţia publică sunt un idiotes şi sunt tratat potrivit înţelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul, dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte… particular”.

 Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi oferea toate facilităţile, dar nu poseda documentele care mă interesau. Am fost informat că toate arhivele referitoare la lagărele naziste şi la Holocaust se aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată încrederea.

 Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din Bucureşti; răspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: PANSTWOWE MUZEUM OSWIECIM BREZEZINKA Ld 2 I- 8523/79/5681/79 DESTINATAR PAN IOSIF POPESCU ul MIEDZYNARODOWA 03-922 WARSZAWA 58M35

Răspunsul este uluitor şi redau numai un citat: Chestiunea deportării de cetăţeni români în lagărul de la Auschwitz, precum şi o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului n-a fost studiată până acum şi nu există nicio elaborare de o manieră completă sau fragmentară.

O astfel de abordare ar pretinde o laborioasă şi profundă studiere a tuturor materialelor păstrate la Muzeu, precum şi alte surse.

Când a citit documentul, prof. Groszkowoski mi-a spus că posed o bombă atomică, fiindcă pot denunţa toate afirmaţiile despre milioanele de masacraţi, pentru care nu există dovezi. La observaţia mea, că eu nu doream decât să restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posedarea unui atare document îmi punea viaţa în primejdie şi m-a sfătuit să pun originalul în loc sigur, ceea ce am făcut, trimiţându-l la Roma, după ce am făcut un număr de copii. Avertismentul profesorului Groszkowski şi-a dovedit temeinicia, în seara zilei de 20 noiembrie 1987, pe şoseaua Lausanne-Geneve, când am fost singura victimă, foarte grav rănit, ca urmare a atentatului aranjat sub forma unui accident banal de automobil, pus la cale de un individ în solda unei organizaţii teroriste de stat, care făcuse presupunerea că aveam documentul de la Auschwitz asupra mea.

Providenţa a vrut să fiu descoperit la timp de o patrulă a poliţiei rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar din Geneva, unde mi s-a salvat viaţa, prin transfuzii continue, mai multe zile.

După această digresiune, revin la data obţinerii documentului de la Auschwitz, pe care l-am dus, în copie, la NewYork, pentru a da piept cu contestatarii evrei. Am luat contact cu unele organizaţii evreieşti din Statele Unite, graţie directorului executiv de la Polish Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia şi cu multe relaţii în Statele Unite.

 El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din Polonia. Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a le combate afirmaţiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă erau „de uz intern”, la care aserţiune replicam că defăimarea săvârşită de ei era „de uz extern”.

Până la urmă am stabilit un fel de înţelegere, ca eu să nu public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru câtva timp.

Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu emigranţi români şi de alte naţionalităţi, pentru a-i convinge de temeinicia tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui locuitor din Germania Federală venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varşovia.

 El îmi propunea un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situaţia evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz. Între motivele refuzului meu se afla şi înţelegerea cu unii evrei din Statele Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua totuşi în Europa Occidentală, mai ales în Franţa şi în Germania federală.

Respingând oferta făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin şi pe evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el îşi manifesta scepticismul.

Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicaţie evreiască din Franţa care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala Franţei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia.

De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câţiva evrei din Franţa, între care se afla şi un fost deţinut de la Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele. Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacţional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea textului meu „La Roumanie sauvee de l’Holocauste” şi să recunoască în nota introductivă a comitetului redacţional că din România nu se făcuseră deportări în Polonia.

La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era cunoscută adevărata situaţie a evreilor din România, şi prin urmare se recunoştea caracterul calomnios al unor scrieri.

 Centrul posedase numeroase dovezi despre intervenţiile făcute de ambasada României în Franţa pentru eliberarea din lagărele de la Drancy şi Malines a evreilor cetăţeni români, arestaţi pe teritoriul Franţei; am obţinut de la Centru, contra unei mici sume, copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din Basarabia, referitoare la deportările – el le numea deplacements – de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică.

 La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă felicite pentru performanţă: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu, distinsa doamnă evreică din Franţa, eu o numeam Bauté Biblique, m-a anunţat că articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmaţiilor calomnioase răspândite la adresa României şi această retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie”.

 Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard şi Le Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l’école de hautes études en sciences sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif.

Unele comunicări poartă încă tarele afabulaţiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta două referate:

Primul aparţine prof. Bela Varga, intitulat Reacţii la politica antievreiască a naziştilor, în Europa Orientală şi în Balcani din care citez de la pagina 349: Un ofiţer SS-ist fusese trimis la Bucureşti pentru a se ocupa de chestiunea evreiască şi în cursul verii şi toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români; trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud.

Dar rezistenţa ieşită din comun şi neprevăzută pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte. Dictatorul român era un om încăpăţânat, cu spirit independent şi, cu întreg sprijinul autorităţilor civile şi militare, el s-a angajat într-o politică evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare şi exterminare.

Al doilea referat, intitulat Condiţiile evreieşti, expunere sumară, aparţine lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, la pag. 423: În România, ţară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare şi evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova şi Transilvania Sudică supravieţuiseră aproape toţi războiului. Ei nu au fost adunaţi în ghettouri şi n-au purtat Steaua. Breşa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor naţiunii române se lărgea fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varşovia, dr. Hofman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor din România de către mareşalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la răscoala ghettoului din Varşovia, cu care ocazie am făcut în englezeşte comunicarea How romanian humanism prevented holocaustic acts în Romania, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste.

Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află nişte inscripţii cu numele ţărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul pontif a citit acele nume, între care se afla pomenită şi România.

Am scris Sanctităţii Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripţia referitoare la România era mincinoasă şi că fusese indus în eroare. Am primit răspuns scris de la Vatican, cu mulţumiri şi cu binecuvântarea papală, pentru succes în lupta pentru triumful adevărului. La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripţia calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la Bucureşti fusese de acord cu ea şi contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza şi de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker.

 Ce le păsa acestor ticăloşi că România era defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei Şerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire? Fiind înştiinţat de la cabinetul preşedintelui polonez Lech Walensa, în 1993, am distribuit An appeal to the participants on the 50th anniversary of the Warsaw Ghetto uprising, cerând să se facă dreptate naţiunii române, prin condamnarea publică a calomniilor.

La lucrările Conferinţei s-a recunoscut public că în Transnistria aflată sub administraţie civilă română nu fuseseră omoruri de evrei. Am scris preşedintelui Lech Walensa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, şi i-am trimis domnului Ion Iliescu, prin ambasadorul României la Varşovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a fi informat de adevărul asupra României.

În fine, în cartea Anatomy of the Auschwitz Death Camp, editată pentru Memorial Museum din Washington, autorii Yisrael Gutman şi Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la pagina 88, că România trebuie ştearsă de pe lista ţărilor de unde s-au făcut deportări.

 Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoaşterea României ca ţară a refuzului de deportări în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomeneşte despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941.

În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane: legionari, militari şi cetăţeni aflaţi pe străzi. Printre victime au fost şi evrei, din unele cartiere buucreştene, unde indivizi criminali s-au dedat la jafuri de magazine şi locuinţe, au asasinat pe proprietarii evrei.

Curţile marţiale înfiinţate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestaţi au fost condamnaţi şi executaţi. Câţi evrei au fost victime ale rebeliunii se poate afla din arhivele Institutului medico-legal din Bucureşti; s-a vorbit în România de câteva zeci, dar la televizoarele din New York am văzut, în ianuarie 1980, pe un bătrân care, într-o dezlănţuire halucinantă, striga că mii, zeci de mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari.

Pentru victimele din iunie 1941, de la Iaşi, se pot găsi date sigure în registrele de decese, fiindcă toţi au fost înregistraţi. Acele evenimente sângeroase erau imputabile unor unităţi militare germane, care trecuseră la represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de militari germani, în trecere prin oraş.

 Au fost victime evrei şi români. Toţi cercetătorii oneşti pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările oficiale. Aceleaşi înregistrări pot fi folosite şi în investigaţiile referitoare la aşa-zisul „tren al morţii”.

Represaliile săvârşite de germani au pricinuit stupoare la Bucureşti. Temându-se că germanii ar putea să continue represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuaţi, îmbulzeala în vagoane, zăpuşeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre cardiaci.

Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieşit clar că evacuarea, ca măsură de urgenţă, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt de altfel confirmat indirect, chiar de rabinul şef din acea vreme, Alexandru Şafran, care a declarat, în 1995, la Bucureşti, că la cererea sa, Crucea Roşie din România se ocupase de evreii evacuaţi.

Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când, urzitorii de afabulaţii: masacrele de evrei din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, în 1941, după alungarea Armatei Roşii din aceste pământuri româneşti.

 Calomniatorii mai zeloşi vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn, ei trec sub tăcere faptul că la recensămintele sovietice efectuate după război, s-a înregistrat un important număr de evrei în acele regiuni şi nici nu pomenesc de numeroşii evrei basarabeni, emigraţi în Statele Unite, în Canada, în Israel, în Franţa, unde au ajuns chiar miniştri etc.

 Reaua lor credinţă este învederată şi de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de cercetători evrei, şi anume, deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa spre Asia Centrală, săvârşită de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea burgheziei iudaice.

În Această privinţă, este edificator articolul ziaristului evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit de limbă idiş, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55. David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roşie a evacuat spre Asia Centrală între 2000000 şi 2200000 evrei baltici, polonezi şi români.

 În conferinţa evreului basarabean Idelman, imigrant în Franţa, se vorbeşte pe larg despre aceste deportări. De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea Brandeis, scrie în Colloque, la pagina 359: Sute de mii de evrei care se refugiaseră în URSS în 1939-1940 sau care s-au aflat brusc sub dominaţie sovietică, în ţările baltice, în Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportaţi în lagărele de deţinuţi din Nordul şi Răsăritul Uniunii Sovietice.

La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric basarabean din Chişinău, Anatoli Petrencu, vorbind despre cetăţeni români deportaţi de sovietici în 1941, dădea ca exemplu oraşul Hotin, cu o populaţie evreiască de 8600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute.

La eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, în 1941, aceste teritorii au primit o administraţie civilă română, dar din punct de vedere militar depindeau de Comandamentul german.

 Conducătorii comunităţilor evreieşti din România l-au rugat pe preşedintele Iuliu Maniu să intervină la generalul Ion Antonescu, fiindcă aveau informaţii despre înfiinţarea de lagăre pentru evreii din regiunile susmenţionate. A mers pentru demersuri în favoarea acestor evrei vicepreşedintele Ion Mihalache (Partidul Naţional Ţărănesc) care era în bune relaţii cu generalul şi cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când armata română a ajuns la hotarele din 1939.

Din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului naţional ţărănist o dare de seamă. Noua administraţie civilă făcuse o cartografie în teritoriile eliberate şi astfel se stabilise că, din evreii care se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30000 fuseseră înrolaţi în armata roşie şi alţi 13000 fuseseră deportaţi de sovietici, în 1941.

Cei rămaşi, dacă aveau cetăţenie română, nu au fost cu nimic deranjaţi de noua administraţie civilă română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de locuitori, cetăţeni străini, care fie că veniseră în 1940 şi 1941 din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetăţenie română. Marea majoritate a acestor străini era de origine evreiască.

Prin tratatul de pace de la sfârşitul primului război mondial guvernul român se obliga să acorde cetăţenia română evreilor născuţi în teritoriile reunite la România. Bineînţeles că cei interesaţi trebuiau să ceară acordarea acestui drept, făcând dovada naşterii, cu orice probă, chiar cu doi martori.

Mulţi locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijenţă, fie pentru că în aprecierea lor cetăţenia deja posedată era mai interesantă decât cetăţenia română, n-au făcut formalităţile necesare. Între cele două războaie, se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un tărtan, expresia derivând din afirmaţia ausländische Untertan, adică cetăţean străin. Calitatea de cetăţean român a devenit valoroasă şi pentru această categorie de locuitori, după aplicarea legilor rasiale în Germania şi după Anschluss, în 1938, fiindcă foarte mulţi aveau paşapoarte germane şi austriece.

Atunci administraţia română a fost asaltată cu mii de cereri pentru paşapoarte române, deoarece calitatea de cetăţean român apăra de incidenţa legilor segregaţioniste ale regimurilor antisemite, din Germania şi Austria. Comandamentul german îi învinuia pe evreii din această categorie, fără cetăţenie română, că colaborează cu sovieticii şi cerea trimiterea lor în ţările de origine, adică la moarte sigură.

 Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înfiinţase nişte centre de trier, aşa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntaşii evrei din România.

Intervenţia domnului Ion Mihalache a avut un rezultat salvator, pentru aceşti evrei străini, fiindcă niciunul nu a fost expulzat spre ţara de provenienţă. Evreii din această categorie, garantaţi de comunităţile evreieşti din România, au putut trece la apus de Prut şi foarte mulţi au părăsit ţara, via Sofia-Istanbul, graţie intervenţiilor făcute, între alţii, de vicepreşedintele PNŢ, Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior(?) al Turciei, şi cererii făcute şefului agranianilor bulgari, de dl. I. Mihalache, pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranţi.

 Evreii străini care nu au avut parte de aceste împrejurări favorabile precum şi ceilalţi locuitori neevrei, dar cetăţeni străini au fost consideraţi că proveneau din Uniunea Sovietică şi trecuţi la răsărit de Nistru, în teritoriul Transnistriei, aflat cu o administraţie civilă românească. Nimeni nu poate pretinde că situaţia de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o datorie imperioasă pentru istorici să facă tuturor cunoscut adevărul că, nici din teritoriile româneşti eliberate la răsărit de Prut, şi nici din teritoriul Transnistriei, nimeni nu a fost deportat în lagărele hitleriste din Polonia.

Edificatoare asupra condiţiilor de viaţă a evreilor trecuţi în Transnistria este cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, în care nu se pomeneşte de masacre, aşa cum s-a pretins de unii agitatori evrei, în ultimele decenii, pentru a realiza câştiguri fabuloase.

În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în Transnistria, unde viaţa le-a fost salvată, în ţările occidentale soarta „evreilor străini” a fost tragică, aşa cum reiese din referatul lui Randoph Braham, publicat în Colloque, din care citez, de la pagina 434: În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini” din Macedonia şi Tracia au fost deportaţi; România i-a deportat pe „evreii străini” din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria; francezii nu doreau decât să se debaraseze de „evrei străini” în Belgia, aproape toţi deportaţii erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă; în Ungaria, cei 18000 de evrei deportaţi la Kamentz-Podolsk, în vara 1941 erau consideraţi ca străini; în fine, în Ţările de Jos, persecuţia a vizat pe evreii germani şi alţi „evrei străini”.

Tot în Colloque, la pagina 425, Randoph L. Braham menţionează că cei 18000 de „evrei străini” deportaţi de guvernul ungar la Kameneţ-Podolsk au fost aproape toţi masacraţi. Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini” deportaţi în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreieşti de conducere a diverse comunităţi evreieşti din Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc.

 Aşa-numitele Judenrat, întocmeau la cererea naziştilor listele cu consângerii lor, care trebuiau să fie trimişi la Auschwitz şi în alte lagăre naziste. În Colloque, la pag. 349, Bela Vago recunoaşte că ministrul român Mihai Antonescu, reprezentând pe mareşal, s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportaţi în Transnistria.

În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomaţi acreditaţi în ţări neutre – precum erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste etc – să intervină, mai ales după crearea lui War Refuge Board, în Statele Unite, pentru ca marea finanţă evreiască de acolo să subvenţioneze închirierea de vapoare, pentru transportul emigranţilor „evrei străini” aflaţi în România şi Transnistria.

Nepăsarea organizaţiilor evreieşti americane şi avariţia multimiliardarilor explică pentru ce această acţiune n-a avut amploarea cuvenită.

 Mai mult încă, delegaţii organizaţiilor evreieşti din America erau uneori indivizi corupţi, care pentru a realiza profituri personale angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale, pentru sute de emigranţi evrei, şi de aceea autorităţile maritime române au trebuit să interzică unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a vaselor.

Fostul diplomat român, Brutus Coste, mi-a mai spus că, din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, el a dat din fondurile legaţiei sale bani pentru plata transporturilor de evrei emigranţi.

Ar fi fără rost să acord atenţie aritmeticii „de uz personal” cu care Raoul Hilberg, prin adunări şi scăderi de cifre, fără nicio dovadă a realităţii, ajunge să facă afirmaţii despre imense cantităţi de victime evreieşti.

 Pentru mine şi o singură victimă constituie o mare tragedie umană, dar subliniez că încercările nesăbuite, prin trucuri de bazar, de a falsifica istoria este o jignire condamnabilă pentru victimele reale.

Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de defăimare a naţiunii române? Trebuie evidenţiat că toate aceste acţiuni au fost iniţiate şi sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în România, la 6 martie 1945.

 Calomnierea regimului Antonescu era un mijloc folosit pentru ca Occidentul să treacă cu vederea că Holocaustul roşu a dezolat(sic! N.ed.) România vreme de decenii.

Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La Tribunalul internaţional de la Nurenberg, în 1945, procurorul general al Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al comitetului de judecată, declara între altele că armata germană asasinase circa 25000 de militari polonezi captivi, în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk; dar, în ultimii ani, după deschiderea unor arhive sovietice s-au găsit documentele care dovedesc că masacrul fusese săvârşit de sovietici, în executarea unei decizii luate şi cu răspunderea procurorului general.

A doua explicaţie a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul Simon Wiesenthal, supranumit vânătorul de nazişti”, în cartea Wiesenthal’s File, la pag. 80, de unde citez: Simon Wiesenthal socoteşte că cea mai mare greşeală după război a evreilor a fost că ei s-au decis pentru un profit material, mai degrabă decât pentru o compensare morală. Tot la aceeaşi pagină se arată că Germania Federală a plătit organizaţiilor evreieşti, de la sine înţeles că nu victimelor (observaţia îmi aparţine), mai mult de 37 de miliarde de dolari USA.

În pofida marilor posibilităţi materiale de care dispun calomniatorii şi în dispreţul execrabilei conspiraţii a tăcerii, credinţa mea în triumful adevărului rămâne neclintită.

Nu este departe ziua când omenirea va recunoaşte că în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român, nu a fost holocaust. În luna mai 1946, mareşalul Ion Antonescu şi membrii guvernului său au fost traduşi în judecată pentru campania militară din Răsărit, în faţa unui aşa-zis „tribunal al poporului”.

În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de către guvernul comunist Groza, dar Partidul Naţional Ţărănesc a denunţat-o ca neconstituţională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deşi Constituţia din 1923 repusă în vigoare admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or, prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase. Totodată, Partidul Naţional Ţărănesc care nu mai avea reprezentanţi în guvern după 6 martie 1945, declarase publică că nu participa în niciun mod la activităţile aşa-zisului „tribunal al poporului”.

Preşedintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii şi comuniştii din România au fost salvaţi de mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi.

Prima scrisoare a fost dusă de mine domnului N. Lupu care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a fost dusă de avocatul I. Leon la domnul N. Lupu, pentru a fi dată şefului comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănţuită de presa comunistă contra preşedintelui Iuliu Maniu.

Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu era în lotul acuzaţilor. Am vrut să apar ca martor la proces, în favoarea sa, dar el nu era de acord, fiindcă se temea că orice apărare legată de numele preşedintelui Maniu putea să înfurie acea instanţă politică de judecată.

Totuşi, mareşalul a propus ca martor în apărare pe preşedintele Iuliu Maniu, iar la dezbateri a vrut răspuns la două întrebări: dacă domnul Maniu a ştiut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareşalul, fusese arestat în acea zi, la palatul regal din Bucureşti; dacă preşedintele Iuliu Maniu considera pe mareşal un trădător al României. Preşedintele Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareşalului, efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineaţa zilei de 24 august 1944, când se înapoiase în capitală, fiindcă în ajun lipsise din Bucureşti şi sublinia că niciun om de bună credinţă nu-l putea considera pe domnul mareşal Ion Antonescu trădător al Ţării Sale. Am fost prezent în sală la audierea preşedintelui Iuliu Maniu.

Individul care conducea dezbaterile şi-a închipuit că ar putea întinde o cursă preşedintelui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea armatei române la răsărit de Prut. Preşedintele Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost şi rămâne românească.

În sală se aflau agitatori comunişti, aduşi special pentru atmosferă, şi aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică, preşedintele Maniu a repetat: Basarabia a fost românească şi rămâne românească. Au urmat clipe de tăcere desăvârşită. La sfârşitul audierii sale, preşedintele Iuliu Maniu s-a apropiat de boxa acuzaţilor şi a strâns mâna mareşalului. Făptuirea acestui gest, în acele momente tragice, avea valoarea confirmării dreptului cuvenit mareşalului, colaboratorilor săi şi întregii naţiuni române la recunoştinţa umanităţii. 27 martie 1996, Varşovia IOSIF TOMA POPESCU
sursa: http://nouaarhivaromaneasca.com / www.tribuna-basarabiei.ro