Domnul Şerban Alexianu către Marele istoric Gheorghe Buzatu:
Am citit cu mult interes cele scrise de
prof. Coja, cu privire la punctul de vedere a lui David Irving a propos
de holocaust. Pacat ca toate aceste scrieri sunt de regula trecute sub
un con de umbra si cam nimeni din cei care ar trebui sa aibe o pozitie
oficiala fug de acest subiect acceptand variantele oficiale impuse de
cei interesati.
Suntem cu totii destul de batrani si,
dupa noi, se va asterne greaua necunoastere exacta a tot ce a fost in
realitate in acele timpuri. Inca si azi apar la comanda martori care
afirma cu patos toata gama minciunilor impuse de comunitatea evreiasca,
falsificand totul astfel ca nimeni sa nu mai poata discerne adevarul.
A disparut Florin Constantiniu, Giurescu si cu Scurtu (din varii motive) prefera sa ocoleasca aceste realitati.
Ati ramas dvs., Roncea, Coja si intr-o
masura oarecare Mardarescu, tineretul de azi si generatiile care vor
urma ce vor sti si ce vor intelege, atata timp cat un Ionid, Tismaneanu,
vajnici acoliti ai lui Moses Rosen si ai intregii comunitati evreiesti,
vor fi singurii care vor avea dreptul sa declare vinovatiile
holocaustului inventat si propavaduit de ei?
Inca si azi, dupa atatia amar de ani,
sunt in continuare urgisit de cei care nu se mai satura in a acuza fara
nici o noima. Am pierdut tot la comanda evreiasca procesul tatalui meu
(la care dvs ati avut o pozitie admirabila), iar astazi, la cei 85 de
ani ai mei, sunt trimis in judecata si purtat prin tribunale ca un
infractor de rand pentru ca am avut indrazneala sa solicit de la RAPPs,
restituirea a 201 mp. de teren ce a apartinut mamei mele.
Nu mai am nici puterea si nici taria sa
ma mai lupt in continuare si nu am nici trecerea necesara la primul
ministru al tarii ca sa dispuna ca RAPPs-ul sa renunte la aberanta
pretentie a 201 mp.
Ma bucur ca vad ca a aparut si al
patrulea volum din C.Z.C. si, fara a va inoportuna mai mult decat
trebuie, doresc in continuare sa-mi faceti legatura la Tipo Moldova
pentru ultimele dvs. lucrari
Cu toata prietenia, S.A.
Publicăm mai jos materialul cunoscutul istoric Ion Coja, la care se referă respectivul mesaj al domnului Alexianu
Înverșunarea cu care Petre Cleju sau
Anonimul Corneliu, sfidând chiar și regulile conversației comune, nu mai
zic de cele ale demonstrației științifice, invocă mai departe documente
inexistente sau fapte de nimeni consemnate ca mărturie directă, mă
obligă să ies din limitele în care am sperat să evoluez – holocaustul,
așa zisul holocaust din Transnistria. Dar mai ales nerușinarea unuia
Efraim Zuroff, mare caiafă la Yad Vashem, care a ținut să-l corecteze pe
Shimon Peres cu afirmația netrebnică că „România a fost o uriașă tabără de ucis evrei”,
mă obligă să comit gestul de față. Mi-am dorit întotdeauna să discut
numai acuzația de holocaust adusă nouă, românilor. Ce-i drept, încă de
la început am avertizat: nu este exclus ca, prins în jocul
argumentației, (1) să apelez și la argumentele celor care neagă în
totalitate holocaustul sau (2) ca argumentele mele să fie preluate, să
le fie de folos acestor onorabili căutători de adevăr. Reproduc deci, în
replică la atâtea măgării și insanități publice, un text clasic,
conferința lui Irving Stone intitulată Salvați vaporul Auschwitz! Dau
textul integral, dar cred că voi fi de folos cititorului prezentându-i
în preambul rezumatul argumentației, pentru a oferi astfel un text mai
ușor de parcurs pentru cititorii de Internet. Dar nu pot încheia scurta
mea intervenție fără a mă mai mira o dată:Oare nu se găsește niciun evreu normal, nicio instanță care să pună la punct indivizii de teapa acestui Efraim Zuroff?!…
Așadar, argumentele profesorului englez Irving Stone:
(A) Nu au existat camere de gazare.
Încăperile prezentate ca foste camere de gazare ar fi trebuit să
păstreze în tencuiala pereților urmele gazului ucigaș, ale acidului
cianidic, care ar fi intrat în reacție cu substanțele din tencuială și
ar fi produs niște compuși specifici. Mai mult, despre unele camere de
gazare, cum ar fi cea de la Auschwitz, însuși administratorul incintei a
mărturisit că acea cameră a fost ridicată după război, din rațiuni de
eficiență turistică.
(B) Deja placa memorială de la
Auschwitz, care consemna uciderea a 4 milioane de evrei în acel spațiu
concentraționar, a fost dată jos și înlocuită cu alta, care face
pomenire “numai” de un milion de victime.
(C) Rușii sunt deținătorii arhivelor de la Auschwitz,
preluate atunci când au eliberat lagărul, în toamna lui 1944. Nici până
azi acele arhive nu sunt puse la dispoziția istoricilor, a publicului.
În septembrie 1989 rușii au publicat totuși registrele deceselor de la
Auschwitz, decesele din rândurile celor deportați. Un total de circa
75.000 (șaptezeci și cinci de mii) de morți, dintre care jumătate din
cauze firești: boli, bătrânețe, accidente de muncă ș.a. Ca victime ale
represiunii, prin execuții, prin ucideri propriu zise, ceva mai puțin de
40.000 de evrei. Adică de 100 de ori mai puțini decât în cifrele
vehiculate de propaganda Holocaustului. Sau, după formula lui Irving
Stone, englez, la Auschwitz naziștii au omorît în patru ani cam
tot atâtea persoane câte au omorît englezii într-un singur raid de
noapte la Hamburg…
(D) Nici până azi – azi, 24 august 2010,
nu s-a găsit printre documentele emise de autoritățile naziste un act
care să dovedească premeditarea și organizarea de ucideri în masă,
pentru unicul motiv al apartenenței la neamul evreiesc. Propagandiștii
holocaustului au lansat teza că naziștii s-au priceput să distrugă toate
urmele… Argument complet neserios, pe care nu l-ar invoca nicio minte
sănătoasă. Îl luăm totuși în serios și îl acceptăm. Numai că ceea ce nu
se mai poate găsi în miile de tone de arhivă nazistă confiscată de
aliați, ar tebui să se afle în arhiva britanică a serviciului de spionaj
care a înregistrat în timpul războiului toate ordinele și rapoartele
naziste, transmise prin radiograme și telegrame cifrate, al căror cod
însă englezii l-au avut tot timpul. În această arhivă naziștii nu au mai
putut face curățenie, și cu toate astea în arhiva respectivă nu apare
nici un mesaj care ar putea fi pus în legătură cu ipoteza, aserțiunea
sau mitul celor șase milioane de evrei exterminați de naziști… Toată
corespondența radio dintre Auschwitz și centrala de la Berlin a
lagărelor de concentrare a fost descifrată și cercetată de experți
britanici, și nimic! Nimic despe ucideri sistematice, în masă sau ceva
asemănător… Comunicat oficial britanic: „În cazul Auschwitz,
majoritatea acestor pierderi de vieți omenești se datorau bolilor.
Restul erau execuții, ce sunt descrise ca împușcare sau spânzurare. Nu e
nicio referire la gazare la Auschwitz.”
În concluzie, afirmă Irving Stone, „am
fost supuși la cea mai mare ofensivă propagandistică pe care rasa umană
a cunoscut-o. A fost făcută cu atâta finețe, cu atâta rafinament, cu
un sprijin financiar atât de puternic încât n-am fost capabili să o
recunoaștem ca ofensivă propagandistică de la început până la sfârșit!”
Ion Coja
LĂSAŢI VAPORUL AUSCHWITZ SĂ SE SCUFUNDE!
-Conferinţa istoricului David Irving-
Reproducem din buletinul “Institut for
Historical Review”, numărul din iarna 1990/91, articolul istoricului
englez David Irving, apărut sub titlul de mai sus, care este de altfel o
conferinţă ţinută la Congresul Istoricilor Revizionişti:
“Doamnelor şi Domnilor,
Sunt sigur că în prima parte a
monologului meu nimeni din audienţă nu mă va acuza că arăt prea mult
respect bunului gust. Unul din lucrurile nemenţionate de moderator e
cariera mea criminalistică din ultimele 12 luni.
A început acum aproape un an, la 30
octombrie 1989, în Berlin. Fusesem invitat să merg la Berlin de către
cea mai mare staţie guvernamentală de televiziune “SENDER FREIES
BERLIN”, pentru a lua parte într-o discuţie de masă rotundă cu
principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric ale cărui
detalii exacte le-am uitat, într-un program de televiziune intitulat
“Berliner Salon”. Organizatorul programului mi-a telefonat la Londra
spunând:
“D-le Irving, ataşez extremă importanţă
venirii dumneavoastră pentru a lua parte la acest program. Am fost
întotdeauna un mare admirator al lucrărilor dumneavoastră şi de ani de
zile am aşteptat să vă am ca participant în discuţia noastră săptămânală
la masa rotundă.” I-am răspuns :
”Cine altul va fi prezent?”. Mi-a răspuns:
”Oh, Eberhard Jaecker de la
Universitatea din Stuttgart şi prof. Arnd Mayer de la Universitatea din
Princeton.” Şi a continuat cu o serie de nume. L-am întrerupt întrebând:
“ -Scuzaţi că vă întreb, dar ştiu aceşti domni că şi eu am fost invitat?”
“- Nici un fel de problemă.”
“-Bine.” Apoi a spus :
“- Veţi sta la Hotelul Kempinsky. Dorim
să zburaţi la Berlin cu British Airways şi puteţi sta acolo câteva zile.
Totul este aranjat.”
Am făcut deci rezervarea la Hotel
Kempinsky. O săptămână mai târziu, scurt timp înainte de data
programului, primesc un embarassant telefon de la Senders Freiers
Berlin, în care mi se spune:
“ -Ne pare rău, d-le Irving, deoarece
trebuie să vă desinvităm. Toţi istoricii germani invitaţi au refuzat să
participe la discuţia de masă rotundă cu dumneavoastră…”
Natural, acesta nu e un fenomen nou. Ei
ştiu că nu pot dezbate. Fiind pe aceeaşi lungime de undă, toţi repetă
aceleaşi minciuni. Nu sunt însă pregătiţi să dezbată cu cineva care vine
din afara mafiei căreia îi aparţin. Am spus, deci, d-lui de la Senders
Freies Berlin:
“- Bine, regret foarte mult ; în ceea ce
mă priveşte am cumpărat bilet de avion, am făcut rezervarea la Hotel
Kempinsky şi, deci, voi fi acolo.” Mi-a răspuns:
“- Nu, nu, d-le Irving, nu ne înţelegeţi, nu vă invităm să participaţi la acest program!” Le răspund:
“- All right, nu trebuie să vă îngrijoraţi despre asta. Nu voi fi în studioul dumneavoastră.”
“- Dar, unde veţi fi atunci?”. I-am răspuns:
“- În afara studioului dumneavoastră.”
Şi aşa am produs o demonstraţie în
Berlin, pe Masurenallee, în faţa staţiei Senders Freies Berlin, cu
câţiva din prietenii mei. D-l Ernst Zuendl a organizat găsirea acestor
prieteni pentru mine, pe care nu-i cunoşteam înainte, şi am mărşăluit în
sus şi în jos prin faţa staţiei, cu presa germană observându-ne
plancardele, în engleză şi germană, care spuneau :” Istoricii germani
sunt mincinoşi şi laşi!” Mesajele erau în aşa fel concepute ca cel mai
neinstruit german să le înţeleagă. Spun aceasta pentru a mă legitima ca
profet, deoarece era ziua de 30 octombrie 1989 şi nu 30 octombrie 1990.
În acea zi, pentru a pune mai multă sare pe rănile profesiunii istorice
germane, am aranjat o conferinţă de presă la Hotel Kempinsky în Berlin,
invitând toată presa, televiziunea şi radioul, la care au apărut 30-40
de ziarişti.
Şi aşa, cu jurnaliştii şezând în jurul meu la o masă, nu ştiu ce mi-a venit, am încercat să-i fac să se jeneze şi le-am spus :
“- Ştiţi, nu mă veţi crede în ceea ce vă
spun, dar în 12 luni de acum înainte Germania va fi reunificată. Ştiam
că pentru aceşti jurnalişti nu există idee pe care să o dispreţuiască
mai mult decât ideea ca Germania să fie unificată din nou şi să fie
iarăşi mare, şi le-am spus din nou: “În 12 luni de acum Germania va fi
reunită.”
Câteva săptămâni mai târziu circulam
prin Austria şi ultimele angajamente de a vorbi erau la Salzburg şi
Innsbruk. Pe atunci poliţia austriacă mă urmărea. Jos la hotel, la
recepţie, aştepta poliţia, aşa că am reuşit să ies din hotel prin uşa
din dos. Am organizat un meeting, dar nu în Salzburg, ci peste
frontieră, la Freilassing. Dar mai nimeni nu a venit. Asta, realmente,
m-a mirat. Motivul a fost însă că în acea seară era 9 noiembrie (anul
trecut) şi toată lumea era acasă lipită de televizor, deoarece zidul
Berlinului fusese dat jos. Câteva săptămâni după aceea, ziarul DAILY
TELEGRAPH din Londra dădea ştirea, pentru prima dată, de ceea ce
afirmasem eu în 30 otombrie la conferinţa de presă:
”-D-l Irving a fost singura persoană are
a afirmat, la o conferinţă de presă din 30 octombrie, că Germania,
probabil, va fi unificată în 12 luni. La acel timp, noiembrie 1989,
nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei.” Daily Telegraph m-a
întrebat:
“D-le Irving, de ce nici unul din
ziarele germane de atunci nu a citat ce aţi afirmat dumneavoastră
privind reunificarea?” I-am răspuns:”- Jurnaliştii de pretutindeni au
aceeaşi uniformă caracteristică. Orizontul lor nu se extinde peste
orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot
vedea ceea ce văd istoricii…” Cred că asta demonstrează ceea ce am
susţinut totdeauna că, dacă stai cu nasul în arhive, cu nasul lipit de
documente, ai mai multe şanse să fii corect în aprecieri.
Imaginaţi-vă, acum şapte ani, în 1983,
sunt la o conferinţă de presă organizată de revista vest-germană Stern,
în Hamburg. Revista Bild-Zeitung, care e organul de opoziţie în
Germania, m-a adus deghizat ca reporter al lor. Eu sunt foarte
familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf
Hitler. Am construit o întreagă cartotecă cu viaţa lui (30.000 de
subiecte) şi, când mi-au spus că vor publica jurnalul lui, ştiam că e un
fals. Deci Bild-Zeitung m-a întrebat:” Sunteţi dispus să apăreţi
deghizat ca un corespondent de presă al nostru şi să le dărâmaţi toată
conferinţa de presă?” Am fost de acord. Am fost primul la microfon şi am
fost primul să pot pune anumite întrebări celor de la “Der Stern”.
Le-am spus deschis:
“Jurnalul lui Hitler este un fals! Au
cheltuit 9 milioane D-Mark pentru el. Toţi istoricii germani au spus că
este autentic. Eberhard Jaecker a spus şi el că e autentic şi, deci,
trebuie să fie autentic.” Dar nu era autentic.
Am aceleaşi sentimente asupra
holocaustului.Voi vorbi şi de cazul Rommel. E însă acelaşi gen de
istorie, deoarece, când ne uităm la istoria Feld-Mareşalului Rommel şi
la legenda că a fost membru al mişcării de rezistenţă contra lui Hitler,
că a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie ce am auzit-o de 40
de ani, de la al doilea război mondial încoace, găsesc că nimeni nu s-a
ostenit să verifice documentele, toţi au crezut ceea ce au scris alţii
despre el şi numai atunci când te referi la documente vezi că adevărul
este în altă parte.
Cam aşa au fost lucrurile şi în Toronto
acum 2 ani. Am fost chemat ca expert istoric la procesul lui Ernst
Zuendel, la care apărătorii lui mi-au arătat “Leuchter-Raport”, care e
testul de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare. Ca o
persoană care am studiat la Universitatea din Londra chimie, fizică şi
ştiinţe exacte, ştiam că am în faţă un rezultat exact. Nu există o altă
interpretare posibilă. Şi, deodată, tot ce am citit în arhivă a devenit
de înţeles şi clar. Trebuie să accepţi că, dacă nicăieri în arhive nu
este vreo evidenţă că au avut loc gazări, dacă nu există nici un singur
document german ce se referă la gazare de fiinţe umane şi dacă nu există
nici o referinţă nicăieri în arhivele germane la vreun ordin dat de
cineva pentru gazare de oameni şi, dacă pe de altă parte, testele
FORENSIC ( la scop) de laborator al crematoriului şi al camerelor de
gazare de la Auschwitz nu arată nici un reziduu semnificativ de
component cyanidic, atunci toate acestea nu pot decât să însemne un
singur lucru : că nu au existat camere de gazare.
Atunci cum ne putem explica faptul că de
45 de ani, de la finele celui de-al doilea război mondial, am fost toţi
copleşiţi de vina comună : ideea că rasa umană s-a făcut responsabilă
de lichidarea a 6 milioane de fiinţe umane prin gazare?
Răspunsul e acesta : Am fost supuşi
celei mai mari ofensive propagandistice pe care rasa umană a cunoscut-o.
A fost condusă cu atâta fineţe, cu atîta rafinament, cu atâta
participare financiară că n-am fost capabili să o recunoaştem ca o
ofensivă propagandistică de la început până la sfârşit. Şi acum vedem
aceste arme că circulă la orizont -în toată urâţenia lor- şi cea mai
mare armă bineînţeles, în toată această campanie contra adevărului, din
1945 încoace, a fost vaporul Auschwitz! Şi ne-am găsit în sfârşit
şi noi, profesiunea istorică, şi în particular profesiunea de revizuire a
istoriei, însărcinarea noastră majoră: “SCUFUNDAŢI VASUL AUSCHWITZ
!”.
V-am prevenit că nu voi arăta respect
pentru bon-ton în prima parte a acestui monolog. Sufundaţi vasul
Auschwitz! Dar noi nu mai avem nevoie să scufundăm vasul Auschwitz,
deoarece ehipajul lui Aushwitz, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal,
ElieWiesel şi restul s-au luptat pe bord între ei, boxând şi lovind cu
pumnii, iar vasul, navigând între iceberguri, până la sfârşit l-au
părăsit şi ei. Au început să dea jos steagul vasului de luptă Auschwitz.
Au dat jos plancarda, au dat jos memorialul pentru patru milioane şi
l-au înlocuit cu un memorial mai mic, pentru un milion.
Evident că acesta nu este finalul
poveştii. Sunt convins că e doar un “memorial intermediar”. Cred că e de
carton şi acesta, dacă îl priveşti de aproape, deoarece ce sens are să
iroseşti bani când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbat. Va
trebui să-l schimbe, evident . Nu afirm că numai un milion, nu sunt
dispus să dau nici un număr de morţi la Auschwitz. Nu ştim numărul de
morţi exact. Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul
trecut registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală
pentru vasul de război Auschwitz, pentru echipajul său, deoarece ruşii,
prin publicarea registrelor mortuare ale lagărului Auschwitz care
acoperă 1942 complet,1943 aproape complet, anul 1944 incomplet, au
arătat prin aceste 46 de registre, că au fost 74.000 de morţi (74.000 de
morţi din toate cazurile). Acum profesorul Arno Mayer, pe care îl
respect, este unul dintre cei ce au reuşit să participe la programul de
televiziune organizat de Sender Freies Berlin, el nu a fost dezinvitat
ca mine. Deci e sigur, O.K.
Arno Mayer de la Universitatea din
Princeton ne spune în cartea sa “ DE CE NU S-A ÎNTUNECAT CERUL ?”, că,
dintre cei ce au murit la Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare,
probabil mai mult de jumătate au murit din cauze naturale, ceea ce poţi
numi cauze naturale pe timp de război. Însă aceasta înseamnă că mai
puţin de jumătate din cei 74.000 oameni au fost omorâţi ; ceea ce
înseamnă că mai puţin de jumătate din cei 74.000 au fost omorâţi la
Auschwitz ? Să fim generoşi şi să spunem că au fost omorâţi 40.000 în
perioada de trei ani. Un bilanţ foarte trist ! Asta e o gravă crimă! E aproape atât cât am omorât noi, englezii, la Hamburg într-o singură noapte !
Asta înseamnă a reduce lucrurile la
dimensiunile lor reale. Când nemţii folosesc temutul cuvânt
“Relativieren”, ceea ce înseamnă să încerci să compari lucrurile,
încerci să persiflezi lucrurile, răspunsul este : da, reduc legenda la
dimensiunile reale, deoarece aceasta este funcţia unui istoric. Winston
Churchill, el însuşi, a spus că funcţia unui istoric este să afle ce s-a
întâmplat şi de ce s-a întâmplat. Istoricii germani n-au început nici
măcar să se urce pe cea mai joasă treaptă a scării. Ei încă nu au aflat
ce s-a întâmplat. Toţi credeau numărul de morţi de la Auschwitz ca fiind
de 4 milioane, până când cineva din Israel i-a chemat şi le-a spus:
“- Oh, nu ! nu 4 milioane, ci numai un milion.”
- “Da, un milion.”
INSTITUT FUR ZEIT GESCHICHTE în Munchen:
“ Un milion! Noi întotdeauna am pornit de la această premiză. –Wir sind
immer davon ausgegangen.- Asta este ce au declarat presei, că ei mereu
au pornit de la un milion, dar presa n-a auzit. Apoi au uitat să spună
acest lucru propriului guvern şi desigur n-au spus nici poporului
german, iar acum poporul german se întreabă: -De acord, dar ce se
întâmplă cu cele 6 milioane ?
Oh, cele 6 milioane ?… Totalul nu se schimbă !
Dacă te duci la băcănie să cumperi 6 kg
de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, şi băcanul vrea
plata pentru 6 kg… Asta este ce s-a întâmplat cu populaţia germană : a
avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru 6 milioane
de morţi, ca şi băcanul care spune: “Trebuie să plătiţi pentru 6
kg…indiferent de cât aţi primit.” În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să
consideraţi asta ca pe o pungăşie…
Asta este ce se întâmplă acum în
Germania. Ei menţin în continuare totalul de 6 milioane şi populaţia
germană este mai departe informată că au fost gazaţi 6 milioane, deşi
toată evidenţa merge în sens contrar.
Pentru mine Auschwitz nu mai e
important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat
ca şi vaporul “Arizona” la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai
şi vă uitaţi la el, cu o parte din el încă deasupra mării, marcând
locul unei mari legende. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun :
“Mai jos, acolo, e vaporul Auschwitz, despre care oamenii au auzit cea
mai incredibilă legendă timp de 50 de ani şi pe care până la urmă l-a
părăsit echipajul.”
De ce nu trebuie să credem ?
Mai întâi aţi aflat de la LEUCHTER
RAPORT. Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să
credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley.
Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din
Cambrige şi în timpul celui de-al II-lea război mondial, a lucrat la
seviciul de informaţii, ocupat cu descifrarea codului duşman GCHQ
(Government Communication Headquarters). Vă puteţi întreba ce legătură
are asta cu Auschwitz ? De acord. Ea însă răspunde la una din
întrebări. Oamenii vor veni probabil de acum şi până la infinit, şi vor
întreba : cum putem noi să ştim că germanii n-au distrus toate
documentele privind gazările ?
Să presupunem că au făcut-o, şi,
credeţi-mă, nu e uşor. Duceţi-vă odată la Pennsylvania Avenue, la arhiva
naţională, şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane ce sunt
acolo, 15, 25, 50.000 kg de documente. Chiar dacă distrugi originalul,
mai sunt 5-6 copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la
subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnal de zi. Sunt scrisori scrise
celor de acasă. De aceea am spus de 20 de ani: “Plătesc 1000 de lire
sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă
că Adolf Hitler a ştiut de Aushwitz sau de ceva legat de ce se spune că
se întâmplă acolo.” Şi am repetat asta la televiziune. Chiar am ţinut la
mine în buzunar şi am arătat 1000 de lire sterline, însă nu pot găsi
nici o evidenţă.
Dar să presupunem totuşi că germanii au distrus toate documentele de gazare.
De acord. Dar la asta se poate răspunde:
Presupunem că noi, englezii, citeam toate semnalele germane. Presupunem
că noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3000 experţi, ce
au descifrat codurile duşmane, luând fiecare document german telegrafiat
şi tot ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că
am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga
documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald,
Bergen-Helsen şi alte lagăre de concentrare, pe de o parte, pe de alta,
cu centrala lagărelor din Berlin, Wirtshaft –und Verwaltunghauptamz,
Oswald Pohl.
Exact asta am reuşit, doamnelor şi
domnilor. Noi, englezii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului citind
comunicările zilnice ale comandamentului de la Auschwitz şi centrala din
Berlin, şi la fel de la toate celelalte lagăre de concentrare, şi ştiam
exact ce comunică Berlinul şi ce se întâmplă.
Textele tuturor acestor telegrame se
găsesc în arhiva serviciului britanic de informaţii. Acum ce vă spun ele
în concluzie, pentru că nu ştiu mot-a-mot ce spun ele, deoarece
guvernul britanic, din motive pe care noi numai le putem bănui, a
refuzat să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost
suficient de amabili ca într-un apendix la vol. II al istoriei
serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ce putem conclude
din aceste telegrame.
În fieare zi în telegrame, la Berlin, se
comunica : numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în
lagăr, numărul prizonierilor care au părăsit lagărul în acea zi, numărul
prizonierilor rămaşi în lagăr la sfârşitul zilei şi, în plus, la
categoria a IV-a era rubrica intitulată “Alte pierderi” (Abgange aller
Alt). Serviciul de informaţii a dedus că aceste “Alte pierderi” erau în
cea mai mare parte cauzate de moarte. De acord cu istoria oficială
britanică: “În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi se datorau
bolilor. Restul erau execuţii, ce sunt descrise ca împuşcare sau
spânzurare. Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.”
Ni s-a spus că Auschwitz, marele vapor
Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, a fost
acolo ca un punct terminus (Endstation). Că trenurile soseau la
Auschwitz cu mulţime de biată omenire neajutorată şi care, bineînţeles,
toţi erau evrei. De acolo erau canalizaţi la gazare. Nici un singur
cuvânt despre astea în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat
în anii 1942 şi 1943. Şi aţi văzut vreo referire la vreuna din aceste
concluzii ale guvernului britanic în ziare ?
Cred că a fost curaj din partea prof.
Hinsley că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor
şi să iasă din ananghie fără să fi spus totul. “Nu e nici o referire la
gazare la Auschwitz.” Un om brav.
Dar ce să spunem de martorii oculari ?
Martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate ? Am ţinut
seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere
de gazare la Dachau, când astăzi până şi oficialitatea recunoaşte că la
Dachau nu au fost camere de gazare.
Dar ce să mai spunem de fotografii ?
Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania aici, astă seară, în
audienţă, aşa că doresc să povestesc un episod care mi-a cauzat o
deosebită plăcere în ultimile zile, şi anume :
“La televiziunea germană s-au dat 4 sau 5
filme în luna mai în acest an. Un cuplu deosebit de antipatic, Lea
Rousch şi Eberhard Jacker. Lea Rousch e un binecunoscut jurnalist de
televiziune evreu în Germania şi numai marginal mai urât decât Simon
Wisenthal însuşi. Eberhard Jecker a fost istoricul consultant şi
consilier, iar Lea Rousch a fost persoana ce fără discuţie a pregătit
cele 4-5 groteşti spectacole. Avea titlul DER TOD – EIN MEISTER AUS
DEUTSCHLAND (Moartea – un maistru din Germania), ce se strecoară prin
toate aceste vicleşuguri. Toată viclenia a fost ticluită de-a lungul
ultimilor 45 de ani. Un episod special în a doua parte a filmului de 35
de minute arată o grămadă de evrei din România, fiind încărcaţi într-un
tren într-o gară. Evreii sunt arătaţi într-un vagon deschis de cărbuni,
iar vocea anunţă : “Iată-i transportaţi la lagărele de exterminare de la
Treblinka şi Auschwitz”. A trebuit să-i scriu lui Eberhard Jaecker
următoarea scrisoare :
“Dragă profesore Jaecker, drag coleg,
Mi s-a atras atenţia că fotografia
folosită în film de dvs. nu reprezintă evrei din România, fiind
încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de
exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare a gării
centrale din Hamburg, veţi putea vedea că de fapt platforma din gara
Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una
şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să
fie : Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face
o expediţie de cumpărături în Ruhr”.
Acesta este adevărul. Şi am scris prof.
Jaecker :”dacă nu mă credeţi, la proxima vizită ce o faceţi la Hamburg,
mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea
acea fotografie între cele de pe pereţi din timpul ocupaţiei aliate. Se
arată nostalgic vederi din perioada postbelică. Sau asta v-a fost sursa
? Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările
la arhive şi mai puţin la restaurantele staţiilor feroviare”.
E foarte plăcut să fii istoric. Cum
vedeţi, ai momente de amuzament. La recenta vizită la Freiburg luna
trecută în septembrie, am văzut un foarte vechi prieten, şeful
departamentului de istorie de la Universitatea din Freiburg, în
Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei. În privat, nu
în public. Mă invită şi acasă la o sticlă de vin şi la discuţie până la
2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând texte. În public, evident,
nu vor să apară cu mine nici morţi, însă în privat au nevoie de mine. Şi
iubitul prof. Bernd Martin mi-a fost prieten de 20 de ani şi-mi spune :
“Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori”.
Eu răspund :” Ei, şi ?”
El zice : “Acuma şeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani “.
Îi răspund : “Oh, vorbeai de Frantisek Piper ?”.
El zice : “Oh, da, Frantisek Piper, un
foarte intim prieten ale meu de mulţi ani ; şi-mi amintesc ultima oară
când am fost să văd Auschwitz I ; acesta e blocul ce se arată
turiştilor. Irving, sunt camere de gazare. Au fost camere de gazare, nu e
nici un dubiu.”
Zic :”Auschwitz I, evident, e o problemă. Şi i-am spus aceasta lui Frantisek Piper.”
I-am spus : “Herr Piper, eşti om
inteligent, m-am uitat la crematoriu acolo, şi ceea ce arăţi turiştilor
drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e fals, nu-i aşa ?
(Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).
Martin mi-a răspuns : “Însă Piper (omul
care a ordonat reducerea numărului de la 4 milioane la un milion), a
răspuns : “Fie vorba între noi, ai dreptate ! A trebuit să le construim
pentru turişti”.
Ce ziceţi de asta, doamnelor şi
domnilor? O acceptare că AUSCHWITZ I, “DER STAMMLAGER AUSCHWITZ,
CREMATORIUL ŞI CAMERELE DE GAZARE, CARE SUNT ARĂTATE TURIŞTILOR DIN
TOATĂ LUMEA, SUNT FALSURI POST-BELICE PENTRU BENEFICIUL TURISMULUI. E
ceva ce dintotdeauna am bănuit, în mod special “un ceva” ce am bănuit de
la apariţia acelui “LEUCHTER RAPORT” ce mi-a ajuns în mână.
Însă prof. Martin, istoricul german
(Domnul să-l binecuvânteze) a mai spus : “Mr. Irving, evident însă că
acesta este adevărat numai în privinţa lui Auschwitz I. La Birkenau (3-5
km distanţă) erau camere de gazare”
Nu s-a gândit la logica întrebare :
De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă ?
Cine sunt acuma proştii-falsii ?
Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii !
Dar trebuie să admit că numai în
dimineaţa următoare “mi-a căzut fisa” , când scriam o notă privind
conversaţia cu prof. Martin. Brusc mi-am dat seama de cele spuse de el.
Aici aveam un istoric german ce acceptă absurda abominaţie că e absolut
normal ca să fie arătate turiştilor camerele de gazare contrafăcute.
Este o ofensă criminală (un delict) a
afirma aşa ceva în Germania de astăzi. Contra mea există o asemenea
acuzaţie, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la
Loewenbrau în Muenchen. Nu e singurul motiv. Am instigat la demonstraţie
plecând de la hotel Hohenzollern din Muenchen -cum sună acuzaţia
poliţiei- : “David Irving încearcă să facă manifestaţie de stradă
pentru a celebra ziua de naştere a lui Adolf Hitler la 21 aprilie”.
În orice caz, am scris prof. Martin :
“Te rog să-mi confirmi în scris ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect. Aştept răspuns”.
Nu cred că mă va urma pe platformă. E prea departe.
Cum spun, echipajul fuge. Putem să-l
părăsim, se scufundă ca Graf von Spee. Putem continua să-l ţintim cu
torpile, dar nu mai e nevoie. Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi
dau seama că sunt complet aiurea cu istoria lui Auschwitz, şi disperaţi,
încearcă să controleze avariile. Îşi retrag întreaga armată de
mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a II-a ; şi e periculos pentru
ei.
Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, m-a întrebat :
“La ce lucrezi acum ?”
Îi spun : Pregătesc biografia lui Goebels, ministrul propagandei naziste.
De fapt vă fac o destăinuire, domnilor
şi doamnelor, că am primit de la ruşi -sunt singura persoană care
posedă jurnalul lui Goebels pentru tot anul 1938- 1000 de pagini
extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui
Goebels înţelegi mai bine caracterul lui Hitler. De exemplu : Câteva
zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebels are o plângere.
El spune că Heydrich a ordonat să fie executate câteva persoane.
Fuehrerul a aflat şi e furios. Interesant. Este exact ceea ce noi am
bănuit întotdeauna : garnitura secundă face execuţii, Hitler află de
aceasta mai târziu.
Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune :
“Foarte interesant, d-le Irving, dar ştii cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg ?”
“Cine ?”, întreb.
“Primul mare amor al lui Goebels. A fost
înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au
aflat cine e. Aşa sunt lucrurile în Germania. E criminal”.
Eu zic : “Deci e Anke Starhelm ?”
El spune : “Corect. Ea a murit aici acum
30 de ani. Jos în Freiburg trăieşte o femeie bătrână care a fost bună
prietenă a lui Anke Starhelm, şi ea i-a lăsat toate scrisorile”.
“Aha !”.
Inutil să vă spun că 24 de ore mai târziu eram mândrul posesor al scrisorilor şi fotografiilor.
Aşa se procedează, doamnelor şi
domnilor, deoarece, încă o dată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt
interesat numai ce spun documentele.
Sursa: 1. mesajul dlui Şerban Alexianu adresat Dlui Gheorghe Buzatu
2. situl ioncoja.ro
