Se afișează postările cu eticheta Republica Moldova. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Republica Moldova. Afișați toate postările

luni, 27 iunie 2011

Marian Lupu ii cere socoteala lui Basescu

Presedintele interimar din Republica Moldova, Marian Lupu, si-a exprimat intentia de a-i telefona presedintelui roman, Traian Basescu, si de a-i convoca pe ambasadorii UE in Republica Moldova, pentru a afla despre ce mandat a vorbit Vlad Filat atunci cand s-a intors de la Bruxelles.

"Voi convoca o sedinta cu toti ambasadorii statelor membre UE, cu seful delegatiei UE, al Comisiei UE la Chisinau pentru a solicita anumite raspunsuri la intrebarile pe care le avem", a declarat Marian Lupu in cadrul unei emisiuni TV, citat de Jurnal de Chisinau.

"Ceea ce face domnul prim-ministru inseamna mandat de peste hotare. Urmeaza intrebarea a cui este blagoslovenia si al cui este mandatul pentru asemenea actiuni?" se intreaba liderul democratilor.

Marian Lupu a spus ca-l va intreba si pe presedintele Romaniei, Traian Basescu, despre ce a discutat cu Vlad Filat. "Sa stiti ca voi da telefon ca sa vorbesc cu domnul presedinte Basescu sa vad ce s-a discutat si sa discutam situatia creata aici la Chisinau", a spus Lupu.

"Conflictul initiat de catre PLDM nu-mi pare unul intamplator. Se face tocmai in preajma primelor sedinte ale consiliilor raionale. Situatia va fi una foarte clara dupa sedinta. Am invitat colegii mei la sedinta, dar nu am certitudinea ca vor veni", a mai spus Lupu, anuntand convocarea iminenta a consiliului AIE.

Vlad Filat a declarat, vineri, ca prim-vicepresedintele PD, Vlad Plahotniuc, ar manevra din umbra "multe lucruri urate care se intampla in tara". Premierul a facut aceste declaratii in cadrul unui briefing in care a vorbit despre vizita pe care a intreprins-o joi la Bruxelles. Tot saptamana trecuta, Filat s-a intalnit cu Traian Basescu.

Competitie intre premier (PLDM) si presedintele interimar (PD)

Luptele interne din alianta de guvernare din Moldova au atins punctul critic dupa ce Filat l-a numit pe Plahotniuc "papusarul" scenei politice moldovene, care a "iesit prea mult in fata". Filat si Lupu, doi lideri importanti ai aliantei de guvernare, AIE, sunt inclestati, zilele acestea, intr-o lupta pentru reforma justitiei.

Profitand de plecarea lui Filat la Bruxelles, Lupu a semnat un decret cu privire la infiintarea unui consiliu pentru reformarea organelor de drept si a justitiei, organ despre crearea caruia la Guvern se discuta de mai mult timp. Unul dintre conducatorii noului organism este chiar controversatul politician Vladimir Plahotniuc.

Membri ai consiliului lui Lupu mai sunt presedintele Curtii Supreme de Justitie, Ion Muruianu, acuzat de degradarea situatiei din sistemul judecatoresc, si deputatul PD Alexandru Stoianoglo, care a votat anul trecut impotriva lichidarii judecatoriilor economice.

Din cei 30 de membri ai consiliului, cinci sunt deputati, dintre care doi de la PCRM (Maria Postoico si Sergiu Sarbu), doi de la PD (Aurel Baiesu si Alexandru Stoianoglo) si un deputat PL (Victor Popa). Deputati PLDM nu fac parte din componenta consiliului.

PLDM este reprezentat in aceasta structura de ministrul Justitiei, Oleg Efrim, si ministrul de Interne, Alexei Roibu. Ambii insa au aflat din presa ca au fost inclusi in componenta consiliului.

Decretul lui Lupu l-a surprins neplacut pe Filat, facandu-l initial sa declare ca in spatele acestei initiative sta acelasi "papusar" din PD. Ulterior, a decis sa renunte la initiativa guvernamentala de a crea acelasi consiliu, pentru a evita un nou "show dezgustator" in alianta.

Potrivit analistilor moldoveni, noul razboi dintre PLDM si PD pentru intaietate in promovarea reformelor in justitie nu este altceva decat o lupta intre cei care vor sa taie tentaculele controlului asupra justitiei si cei care vor sa pastreze acest control. Vicepresedintele Consiliului Baroului Avocatilor, Ion Paduraru, crede ca Marian Lupu si cei care stau in spatele lui sunt interesati sa pastreze controlul asupra justitiei. 
Sursa: Ziare.com

duminică, 13 februarie 2011

Analist politic: Pentru Ucraina este vital, să păstreze Republica Moldova ca un tampon între ţara sa şi România.


AMENINŢARE. România va deveni o ameninţare serioasă la adresa Ucrainei în următorii cinci ani, consideră analistul politic ucrainean Iuri Romanenko, directorul Centrului de Analize Politice "Stratagema" din Kiev, într-un interviu acordat agenţiei ruse de presă Rosbalt, citat de Agerpres.
Potrivit acestuia, recentele declaraţii ale lui Eugen Tomac, secretar de stat pentru românii de pretutindeni din cadrul Ministerului de Externe al României, despre pericolul asimilării românilor din Ucraina fac parte din categoria strategiilor politice potrivit cărora "cel mai bun inamic este inamicul imaginar".
"Orice persoană zdravănă la cap va râde copios de astfel de declaraţii. În situaţia actuală, numai cu o duşcă bună de ceva tare poţi vedea aplicarea unei politici de asimilare conştientă a minorităţilor naţionale în Ucraina" - susţine Romanenko, argumentând că Ucraina nici după 20 de ani de la proclamarea independenţei sale (în 1991) nu şi-a definit încă politicile culturale şi educaţionale faţă de ucraineni înşişi, nemaivorbind de minoritatea română.
Aceasta confirmă, în opinia lui Romanenko, încă o dată faptul că România duce în mod conştient o politică externă ofensivă faţă de Ucraina. "După declaraţiile din decembrie ale preşedintelui Băsescu privind Moldova şi Ucraina, nici chiar cei mai naivi observatori nu-şi mai fac iluzii în privinţa intenţiilor României de a reformata într-o perspectivă de 10-20 de ani frontierele existente în regiune"- susţine analistul ucrainean. Prin urmare, apreciază în interviul citat expertul de la Kiev, este nevoie ca Ucraina să-şi ajusteze serios politicile în direcţia sud-vest, care, în opinia sa, este potenţial una dintre cele mai periculoase.
În condiţii de criză economică, toate guvernele caută modalităţi de a muta vectorii nemulţumirii populare dinspre problemele interne spre cele externe, afirmă Romanenko, iar, România nu face excepţie şi, în plus, susţine acesta, îşi pregăteşte deja în mod activ "imaginea inamicului".

În interviul acordat Rosbalt, analistul politic ucrainean a afirmat că ar trebui să se înţeleagă că România nu-şi face singură jocurile, ci sprijinindu-se pe susţinerea puternică a Occidentului.
Romanenko consideră că participanţii la un potenţial conflict între Ucraina şi România vor fi Rusia şi Uniunea Europeană. În aceste condiţii, pentru Ucraina este vital, a subliniat el, să păstreze Republica Moldova ca un tampon între ţara sa şi România.
"Viabilitatea Republicii Moldova pe termen lung va determina gradul de tensiuni în relaţiile Kievului cu Bucureştiul. Dispariţia Republicii Moldova de pe harta politică a lumii va transfera automat vectorul de mişcare al României spre Ucraina", - pretinde Romanenko.
El a mai spus că Ucraina ar trebui să-şi consolideze poziţia în Transnistria, deoarece în cazul absorbţiei Republicii Moldova de către România rolul de tampon va reveni regiunii transnistrene. "Ucraina trebuie să bată Bucureştiul cu propriile lui arme, criticând politica umanitară a României faţă de ucrainenii de pe teritoriul acesteia (unde asimilarea completă este deja în curs)" - susţine el. Sursa: RomaniaLibera.ro/ www.tribuna-basarabiei.ro

duminică, 17 octombrie 2010

Opinii: Republica Moldova intre est si vest

Dupa ce, in data de 28 septembrie 2010, presedintele intermiar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, a semnat decretul de dizolvare a Parlamentului, alegerile anticipate au devenit o certitudine.

La data de 28 noiembrie, cetatenii moldoveni vor merge la urne pentru a-si alege noua conducere statala sperand intr-o limpezire a situatiei politice din tara, situatie care, de mai bine de un an se scalda in apele tulburi ale imposibilitatii alegerii presedintelui de stat.

Pericolul iminent in Republica Moldova il reprezinta posibilitatea revenirii la putere a partidului comunist condus de Vladimir Voronin, partid ce are in continuare o puternica sustinere electorala. Daca "revolutia twitter", care a zgudit tara in aprilie 2009, a facut ca balanta puterii sa se incline, la acel moment, catre partidele de opozitei, in clipa de fata este cunoscut turul de forta pe care Vladimir Voronin l-a efectuat in diferite zone ale tarii in sprijinul partidului care il reprezinta.

Liderul, cu puternice afinitati spre Kremlin, este in momentul de fata un adversar de temut, tinand cont si de ultimele disensiuni aparute intre membrii Aliantei pentru Integrare Europeana, alianta ce sa afla in momentul de fata la putere.

Mhiai Ghimpu, Vlad Filat, Marian Lupu si Serafim Urechean, liderii politici ai celor patru partide membre AIE, au ajuns sa se sicaneze reciproc, creand astfel un culoar favorabil partidului comunist, chiar daca Mihai Ghimpu sustine ca "nu este o cearta, este expunerea unor puncte de vedere".

"Dupa 28 noiembrie, noi ne vom intalni si ne vom aseza din noua la masa. Nimeni nu poate duce la bun sfarsit programul pe care ni le-am asumat noi, toti patru", a precizat presedintele interimar al Republicii Moldova, citat de unimedia.md.

Ramane de vazut care va fi, pana la urma, rezultatul acestor tensiuni de natura politica si cat de mult vor conta ele in deciderea rezultatului alegerilor din noiembrie. Cert este ca, atat Marea Britanie, cat si Germania sustin continuarea drumului de integrare europeana al Republicii Moldova, drum ce pare mult mai aproape de ideologia politica a actualei coalitii de guvernare. Sursa: Ziare.com

duminică, 19 septembrie 2010

„Până la finele anului — TVR să revină la Chişinău”

Preşedintele Comisiei pentru politică externă, senatorul Titus Corlăţean, l-a primit pe Ambasadorul Republicii Moldova la Bucureşti, E.S. Dl. Iurie Reniţă, la solicitarea acestuia, scrie Ziarul de Gardă.

În cadrul întâlnirii, au fost trecute în revistă relaţiile bilaterale privilegiate dintre cele doua state, în plan politic, economic, cultural, etc.

Totodată, cei doi oficiali au avut un schimb de vederi pe marginea definitivării în perioada următoare a cadrului juridic bilateral și au exprimat încrederea cu privire la reglementarea până la sfârşitul anului a problemei retransmiterii programelor Televiziunii Române în Republica Moldova.

În altă ordine de idei, preşedintele Comisiei pentru politică externă a subliniat importanţa continuării demersurilor pentru finalizarea negocierilor şi Acordului de asociere a Republicii Moldova la UE până la finalul acestui an şi a reiterat sprijinul României în acest sens.

Senatorul a făcut o scurtă prezentare a principalelor momente ale vizitei oficiale la Chişinău, pe care a întreprins-o în cursul săptămânii trecute, la invitaţia omologului său, Igor Corman.

Comisia pentru politică externă a Senatului sprijină accelerarea şi finalizarea procedurilor interne în România pentru ratificarea acordului interguvernamental dintre cele două state, semnat în luna aprilie a acestui an, prin care România acorda Republicii Moldova un ajutor financiar nerambursabil in valoare de 100 de milioane de euro şi va solicita Guvernului român transmiterea la Parlament, în perioada următoare, a proiectului legii de ratificare.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Ghimpu: „Rusia nu se poate împăca cu faptul că suntem independenți”

„Rusia a rămas pe aceeași poziție – din păcate, nu se poate împăca cu faptul că suntem un stat independent, că avem și noi aceleași drepturi și că dorim să ne construim de sine stătător, ca și poporul rus, viitorul”. Declarația a fost făcută de președintele interimar, Mihai Ghimpu, în cadrul unei emisiuni la postul național de televiziune, Moldova 1.

Potrivit lui Mihai Ghimpu, semnarea decretului privind desemnarea zilei de 28 iunie – zi a ocupației sovietice nu a fost motivul blocării produselor moldovenești pe piața rusă. „Era sau nu semnat decretul, adevărata țintă erau alegerile. Încă înainte de acest decret, deja staționau câteva mașini cu produse moldovenești la vamă”, a menționat președintele interimar.

Pe de altă parte, Mihai Ghimpu recunoaște că, tactic, putea fi mai corectă semnarea acestui decret după alegeri, ca Rusia să nu aibă ocazia să lovească în imaginea Alianței pentru Integrare. „Dacă la 28 iunie curent se împlineau 70 de ani de la ocupație, probabil era corect așa. Dar nu poți trăi 70 de ani cu gândul că adevărul este ascuns și minciuna stă în capul mesei”, crede președintele Ghimpu. „Puteam trăi și mai departe așa, dar cum trăim noi? Cu capul plecat sau demn și privind spre un viitor european?”, a conchis Ghimpu.

De menționat că decretul privind instituirea zilei de 28 iunie 1940 – zi a ocupației sovietice a fost condamnat de către Rusia, care a calificat decretul lui Ghimpu drept „un act planificat al unei campanii politice, îndreptată împotriva relaţiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale, dar şi de a îndreptăţi politica falimentară a autorităților din Republica Moldova.

O lună mai târziu de la semnarea decretului, acesta a fost declarat ilegal de către Curtea Constituțională, pe motiv că „președintele interimar a încercat să dea o apreciere juridică unor evenimente istorice” și că Ghimpu ar fi încălcat 7 articole din constituție atunci când a instituit ziua de 28 iunie – zi a ocupației sovietice.
sursa: jurnal.md
foto: eleonora-lisnic. blogspot.com

miercuri, 21 iulie 2010

Ioan Toma Popescu: „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”

"Din seria discutiilor cu privire la soarta evreilor de pe teritoriul Romaniei in timpul guvernarii Antonescu, http://casa-regala.blogspot.com va propune un articol scris de Ioan Toma Popescu, articol in care autorul isi propune sa demonstreze ca in teritoriile controlate de guvernul roman nu poate fi vorba de Holocaust.

Mentionam ca in ultimele zile, ca urmare a unor articole publicate in presa din Republica Moldova, s-a iscat o noua discutie cu privire la regimul Antonescu si posibila reabilitare a maresalului.
Iata articolul:

"O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au determinat să public articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif No. 105, Janvier – Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris. Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din cele mai dificile din viaţa mea.

Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai multe rânduri etc.

Atunci a apărut trimisul Providenţei, întruchipat de o distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona şi care lucra la Academia de Ştiinţe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu.

Ea a înţeles totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reuşit, după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti. Aşa am ajuns, prin căsătorie, în ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român.

 Toţi prietenii îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra naţiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii, masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe:

Charta intitulată „The Record. The Holocaust” în History, 1939-1945, publicată de B’nai B’rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indică masacrarea a 300 000 de evrei în România, iar în broşura explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340 000 de evrei masacraţi; În cartea „Eichmann’s Trial” a lordului Russel of Liverpool, este scris că românii masacraseră 200 000 evrei, dar trebuie să arăt că la data publicării, lordul Russel avea aproape 90 de ani şi, deci, sărmanul nu avusese cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea menţiune calomnioasă la adresa României; Un rabin şef din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă, soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400 000 de evrei asasinaţi în România, dar, neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi precizări şi dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziţia; În „A History of the Modern World from 1917 to 1980”, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie la pagina 415 că în România fuseseră masacraţi 750 000 de evrei, deci mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare; O menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandiştii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger.

Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea „Eichmann a Jerusalem” acea oribilă defăimare că „România era o ţară cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai coruptă din Balcani” (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui 5 000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti”.

De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată sub numele lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în expuneri care în mod firesc nu aveau niciun raport cu România, fiindcă se ştie că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră.

Aceasta este folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost şi sunt încă strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor la radio şi la televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc. Corespondenţii mei români ştiau că eu avusesem un rol în acţiunea care salvase România de Holocaust şi de aceea făceau apel la mine.

Cel mai important dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan.

Graţie intervenţiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris. El susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la activităţile pentru salvarea evreilor din România. Avocatul N. Penescu mi-a explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaţionale – să se angajeze într-o astfel de acţiune.

Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al României spunea că i se aprobase rezidenţa în Elveţia, cu condiţia de a se abţine de la orice activitate politică. Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate de ONU, prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor, prezenţi atât la ONU, cât şi în administraţia americană. Avocatul N. Penescu recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea.

El ezita pentru faptul că avea prieteni printre socialiştii francezi, partid dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.

Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru USA întârzia, am decis să folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa şi alte localităţi mai mici, şi, în cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine.

Am constatat că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul, constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie; în schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii planetare fusese posibilă.

A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau şi în public. Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, apărut în Le Monde Juif, la Paris.

De la început am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust.

În Europa dominată de Germania hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită generalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului.

 Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători. După invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării.

În vara anului 1940, repetatele debarcări sovietice în Delta aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie 1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României.

 În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia română dar îi era interzis să facă arestări pe teritoriul României.

 Această dispoziţie a fost salvatoare pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări, efectuate de germani înşişi. În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate anumite categorii de evrei, dar afecta – totuşi – majoritatea populaţiei aparţinând acestei etnii.

Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost binefăcătoare pentru evrei, anume excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de mii de militari români.

Nu a existat nicio măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor; ei nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală. Guvernul român nu a organizat distrugerea niciunei populaţii pentru motive rasiale, religioase, economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe teritoriul controlat de el. Toţi evreii oneşti şi de bunăcredinţă datorează respect amintirii Mareşalului Ion Antonesc, fiindcă a respins planurile naziste privind deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.

Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului război mondial.

Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa. Atunci, conducătorii comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi concentraţi în lagăre şi deportaţi. Mareşalul Antonescu a explicat preşedintelui Iuliu Maniu că faptele unor evrei, mai ales cei intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră manifeste antigermane îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din 1940.

La rugămintea insistentă a preşedintelui Maniu, şeful guvernului român a anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei. Din presa israelită am aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.

A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la sfârşitul primăverii din anul 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi mai ales din Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena, din 1940.

 Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea persoanlă a preşedintelui Iuliu Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele naziste din Polonia. Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe profesorul universitar George Alexianu, care încă din vremea studenţiei îmi arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe preşedintele Iuliu Maniu.

 Invitându-mă la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în lagărele hitleriste din Polonia. Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Preşedintele Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareşalul, ci a făcut demersul printr-o scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei obţinute pentru mine de profesorul Alexianu.

 În scrisoarea sa de răspuns, pe care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României”.

Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai Holocaustului, circa 600 000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia, într-un pohod na Sibir fără întoarcere.

Preşedintele Iuliu Maniu a intervenit la mareşal pentru salvarea multor mii de evrei de provenienţă germană, austriacă, cehă, maghiară, polonă etc., intraţi clandestin în România şi care erau confruntaţi cu perspectiva unor grele pedepse penale sau cu trimiterea în ţările de origine, adică la moarte sigură.

O astfel de intervenţie a fost făcută prin intermediul dr. N. Lupu, dar, în 1991, în cursul unei conversaţii la care participase şi prietenul meu I. Bărbuş, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum însoţise la mareşal pe preşedintele Maniu, unde a apărat pe evreii veniţi prin Transilvania de Nord în România, şi care erau acuzaţi că trecuseră clandestin frontiera de stat.

Preşedintele a arătat că acele persoane nu săvârşiseră nicio infracţiune, fiindcă Transilvania nu era divizată prin frontieră, ci numai prin „o linie de demarcaţie”, punct de vedere acceptat, bucuros, de şeful guvernului.

 După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la Bucureşti în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul din 1989 la pag. 115-162 se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alţi participanţi, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României, graţie ajutorului dat de preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar mai ales datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu.

Tot din Almanahul Luceafărul am aflat că la acea masă rotundă se folosiseră copios informaţii din articolul meu „La Roumanie sauvée de l’Holocauste” Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de obligaţia de a participa la campania militară.

Tot la cererea preşedintelui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română, condiţie necesară pentru acordarea pensiei.

Am informaţii că şi profesorul George Brătianu făcuse demersuri, în acelaşi scop. Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu trebuise să contractez împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei. Revenit la Varşovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York, ale cărui rude îmi erau cunoscute din Bucureşti; acesta îmi cerea o relatare scrisă a celor expuse în Canada şi eu i-am trimis-o, cu condiţia să nu o publice decât atunci când vin în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la eventualele obiecţiuni; el a fost de acord, dar nu şi-a respectat angajamentul, fiind un individ manipulat fără scrupule şi ruşine de cercurile comuniste din România, şi trebuie să precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins.

 Între timp, mi-au parvenit informaţii, direct din America sau prin Paris, că în unele cercuri evreieşti este contestată expunerea mea şi că unii evrei au obţinut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Mă aflam într-o situaţie neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente absolut reale era bazată pe cunoaşterea directă sau pe relatări nemijlocite ale unor personalităţi care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum şi guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executaţi în 1946; preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mahalache muriseră în închisorile comuniste, primul – la Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sărat, în 1963; alţii, ca spre exemplu, prof. Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre şi închisori.

Nu-mi rămânea decât să mă adresez administraţiei poloneze pentru a afla dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America.

În Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre hitleriste, dar ca particular, fără nicio abilitare oficială, nu aveam şanse să obţin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providenţa mi-a venit şi de data aceasta în ajutor.

Pentru ca administraţia poloneză să-mi aprobe rezidenţa la Varşovia, în 1978, soţia mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Poloniei, şi care, în timpul războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând astfel apărarea antiaeriană britanică.

 La puţine zile de la sosirea mea la Varşovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela pentru care îşi pusese obrazul: ne-am simpatizat şi stimat reciproc, de la prima întâlnire.

Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoşteam ca pe un om de mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă.

I-am spus că în greaca veche, pentru noţiunea particular era cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota – în poloneză, idiot – în română, franceză, engleză etc. Eu fiind un particular, pentru administraţia publică sunt un idiotes şi sunt tratat potrivit înţelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul, dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte… particular”.

 Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi oferea toate facilităţile, dar nu poseda documentele care mă interesau. Am fost informat că toate arhivele referitoare la lagărele naziste şi la Holocaust se aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată încrederea.

 Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din Bucureşti; răspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: PANSTWOWE MUZEUM OSWIECIM BREZEZINKA Ld 2 I- 8523/79/5681/79 DESTINATAR PAN IOSIF POPESCU ul MIEDZYNARODOWA 03-922 WARSZAWA 58M35

Răspunsul este uluitor şi redau numai un citat: Chestiunea deportării de cetăţeni români în lagărul de la Auschwitz, precum şi o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului n-a fost studiată până acum şi nu există nicio elaborare de o manieră completă sau fragmentară.

O astfel de abordare ar pretinde o laborioasă şi profundă studiere a tuturor materialelor păstrate la Muzeu, precum şi alte surse.

Când a citit documentul, prof. Groszkowoski mi-a spus că posed o bombă atomică, fiindcă pot denunţa toate afirmaţiile despre milioanele de masacraţi, pentru care nu există dovezi. La observaţia mea, că eu nu doream decât să restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posedarea unui atare document îmi punea viaţa în primejdie şi m-a sfătuit să pun originalul în loc sigur, ceea ce am făcut, trimiţându-l la Roma, după ce am făcut un număr de copii. Avertismentul profesorului Groszkowski şi-a dovedit temeinicia, în seara zilei de 20 noiembrie 1987, pe şoseaua Lausanne-Geneve, când am fost singura victimă, foarte grav rănit, ca urmare a atentatului aranjat sub forma unui accident banal de automobil, pus la cale de un individ în solda unei organizaţii teroriste de stat, care făcuse presupunerea că aveam documentul de la Auschwitz asupra mea.

Providenţa a vrut să fiu descoperit la timp de o patrulă a poliţiei rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar din Geneva, unde mi s-a salvat viaţa, prin transfuzii continue, mai multe zile.

După această digresiune, revin la data obţinerii documentului de la Auschwitz, pe care l-am dus, în copie, la NewYork, pentru a da piept cu contestatarii evrei. Am luat contact cu unele organizaţii evreieşti din Statele Unite, graţie directorului executiv de la Polish Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia şi cu multe relaţii în Statele Unite.

 El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din Polonia. Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a le combate afirmaţiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă erau „de uz intern”, la care aserţiune replicam că defăimarea săvârşită de ei era „de uz extern”.

Până la urmă am stabilit un fel de înţelegere, ca eu să nu public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru câtva timp.

Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu emigranţi români şi de alte naţionalităţi, pentru a-i convinge de temeinicia tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui locuitor din Germania Federală venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varşovia.

 El îmi propunea un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situaţia evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz. Între motivele refuzului meu se afla şi înţelegerea cu unii evrei din Statele Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua totuşi în Europa Occidentală, mai ales în Franţa şi în Germania federală.

Respingând oferta făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin şi pe evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el îşi manifesta scepticismul.

Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicaţie evreiască din Franţa care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala Franţei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia.

De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câţiva evrei din Franţa, între care se afla şi un fost deţinut de la Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele. Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacţional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea textului meu „La Roumanie sauvee de l’Holocauste” şi să recunoască în nota introductivă a comitetului redacţional că din România nu se făcuseră deportări în Polonia.

La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era cunoscută adevărata situaţie a evreilor din România, şi prin urmare se recunoştea caracterul calomnios al unor scrieri.

 Centrul posedase numeroase dovezi despre intervenţiile făcute de ambasada României în Franţa pentru eliberarea din lagărele de la Drancy şi Malines a evreilor cetăţeni români, arestaţi pe teritoriul Franţei; am obţinut de la Centru, contra unei mici sume, copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din Basarabia, referitoare la deportările – el le numea deplacements – de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea Sovietică.

 La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă felicite pentru performanţă: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu, distinsa doamnă evreică din Franţa, eu o numeam Bauté Biblique, m-a anunţat că articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmaţiilor calomnioase răspândite la adresa României şi această retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie”.

 Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard şi Le Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l’école de hautes études en sciences sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif.

Unele comunicări poartă încă tarele afabulaţiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta două referate:

Primul aparţine prof. Bela Varga, intitulat Reacţii la politica antievreiască a naziştilor, în Europa Orientală şi în Balcani din care citez de la pagina 349: Un ofiţer SS-ist fusese trimis la Bucureşti pentru a se ocupa de chestiunea evreiască şi în cursul verii şi toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români; trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud.

Dar rezistenţa ieşită din comun şi neprevăzută pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte. Dictatorul român era un om încăpăţânat, cu spirit independent şi, cu întreg sprijinul autorităţilor civile şi militare, el s-a angajat într-o politică evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare şi exterminare.

Al doilea referat, intitulat Condiţiile evreieşti, expunere sumară, aparţine lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, la pag. 423: În România, ţară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare şi evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova şi Transilvania Sudică supravieţuiseră aproape toţi războiului. Ei nu au fost adunaţi în ghettouri şi n-au purtat Steaua. Breşa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor naţiunii române se lărgea fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varşovia, dr. Hofman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor din România de către mareşalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la răscoala ghettoului din Varşovia, cu care ocazie am făcut în englezeşte comunicarea How romanian humanism prevented holocaustic acts în Romania, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste.

Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află nişte inscripţii cu numele ţărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul pontif a citit acele nume, între care se afla pomenită şi România.

Am scris Sanctităţii Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripţia referitoare la România era mincinoasă şi că fusese indus în eroare. Am primit răspuns scris de la Vatican, cu mulţumiri şi cu binecuvântarea papală, pentru succes în lupta pentru triumful adevărului. La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripţia calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la Bucureşti fusese de acord cu ea şi contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza şi de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker.

 Ce le păsa acestor ticăloşi că România era defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei Şerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire? Fiind înştiinţat de la cabinetul preşedintelui polonez Lech Walensa, în 1993, am distribuit An appeal to the participants on the 50th anniversary of the Warsaw Ghetto uprising, cerând să se facă dreptate naţiunii române, prin condamnarea publică a calomniilor.

La lucrările Conferinţei s-a recunoscut public că în Transnistria aflată sub administraţie civilă română nu fuseseră omoruri de evrei. Am scris preşedintelui Lech Walensa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, şi i-am trimis domnului Ion Iliescu, prin ambasadorul României la Varşovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a fi informat de adevărul asupra României.

În fine, în cartea Anatomy of the Auschwitz Death Camp, editată pentru Memorial Museum din Washington, autorii Yisrael Gutman şi Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la pagina 88, că România trebuie ştearsă de pe lista ţărilor de unde s-au făcut deportări.

 Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoaşterea României ca ţară a refuzului de deportări în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomeneşte despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941.

În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane: legionari, militari şi cetăţeni aflaţi pe străzi. Printre victime au fost şi evrei, din unele cartiere buucreştene, unde indivizi criminali s-au dedat la jafuri de magazine şi locuinţe, au asasinat pe proprietarii evrei.

Curţile marţiale înfiinţate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestaţi au fost condamnaţi şi executaţi. Câţi evrei au fost victime ale rebeliunii se poate afla din arhivele Institutului medico-legal din Bucureşti; s-a vorbit în România de câteva zeci, dar la televizoarele din New York am văzut, în ianuarie 1980, pe un bătrân care, într-o dezlănţuire halucinantă, striga că mii, zeci de mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari.

Pentru victimele din iunie 1941, de la Iaşi, se pot găsi date sigure în registrele de decese, fiindcă toţi au fost înregistraţi. Acele evenimente sângeroase erau imputabile unor unităţi militare germane, care trecuseră la represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de militari germani, în trecere prin oraş.

 Au fost victime evrei şi români. Toţi cercetătorii oneşti pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările oficiale. Aceleaşi înregistrări pot fi folosite şi în investigaţiile referitoare la aşa-zisul „tren al morţii”.

Represaliile săvârşite de germani au pricinuit stupoare la Bucureşti. Temându-se că germanii ar putea să continue represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuaţi, îmbulzeala în vagoane, zăpuşeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre cardiaci.

Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieşit clar că evacuarea, ca măsură de urgenţă, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt de altfel confirmat indirect, chiar de rabinul şef din acea vreme, Alexandru Şafran, care a declarat, în 1995, la Bucureşti, că la cererea sa, Crucea Roşie din România se ocupase de evreii evacuaţi.

Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când, urzitorii de afabulaţii: masacrele de evrei din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, în 1941, după alungarea Armatei Roşii din aceste pământuri româneşti.

 Calomniatorii mai zeloşi vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn, ei trec sub tăcere faptul că la recensămintele sovietice efectuate după război, s-a înregistrat un important număr de evrei în acele regiuni şi nici nu pomenesc de numeroşii evrei basarabeni, emigraţi în Statele Unite, în Canada, în Israel, în Franţa, unde au ajuns chiar miniştri etc.

 Reaua lor credinţă este învederată şi de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de cercetători evrei, şi anume, deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord, şi Ţinutul Herţa spre Asia Centrală, săvârşită de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea burgheziei iudaice.

În Această privinţă, este edificator articolul ziaristului evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit de limbă idiş, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55. David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roşie a evacuat spre Asia Centrală între 2000000 şi 2200000 evrei baltici, polonezi şi români.

 În conferinţa evreului basarabean Idelman, imigrant în Franţa, se vorbeşte pe larg despre aceste deportări. De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea Brandeis, scrie în Colloque, la pagina 359: Sute de mii de evrei care se refugiaseră în URSS în 1939-1940 sau care s-au aflat brusc sub dominaţie sovietică, în ţările baltice, în Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportaţi în lagărele de deţinuţi din Nordul şi Răsăritul Uniunii Sovietice.

La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric basarabean din Chişinău, Anatoli Petrencu, vorbind despre cetăţeni români deportaţi de sovietici în 1941, dădea ca exemplu oraşul Hotin, cu o populaţie evreiască de 8600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute.

La eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, în 1941, aceste teritorii au primit o administraţie civilă română, dar din punct de vedere militar depindeau de Comandamentul german.

 Conducătorii comunităţilor evreieşti din România l-au rugat pe preşedintele Iuliu Maniu să intervină la generalul Ion Antonescu, fiindcă aveau informaţii despre înfiinţarea de lagăre pentru evreii din regiunile susmenţionate. A mers pentru demersuri în favoarea acestor evrei vicepreşedintele Ion Mihalache (Partidul Naţional Ţărănesc) care era în bune relaţii cu generalul şi cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când armata română a ajuns la hotarele din 1939.

Din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului naţional ţărănist o dare de seamă. Noua administraţie civilă făcuse o cartografie în teritoriile eliberate şi astfel se stabilise că, din evreii care se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30000 fuseseră înrolaţi în armata roşie şi alţi 13000 fuseseră deportaţi de sovietici, în 1941.

Cei rămaşi, dacă aveau cetăţenie română, nu au fost cu nimic deranjaţi de noua administraţie civilă română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de locuitori, cetăţeni străini, care fie că veniseră în 1940 şi 1941 din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetăţenie română. Marea majoritate a acestor străini era de origine evreiască.

Prin tratatul de pace de la sfârşitul primului război mondial guvernul român se obliga să acorde cetăţenia română evreilor născuţi în teritoriile reunite la România. Bineînţeles că cei interesaţi trebuiau să ceară acordarea acestui drept, făcând dovada naşterii, cu orice probă, chiar cu doi martori.

Mulţi locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijenţă, fie pentru că în aprecierea lor cetăţenia deja posedată era mai interesantă decât cetăţenia română, n-au făcut formalităţile necesare. Între cele două războaie, se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un tărtan, expresia derivând din afirmaţia ausländische Untertan, adică cetăţean străin. Calitatea de cetăţean român a devenit valoroasă şi pentru această categorie de locuitori, după aplicarea legilor rasiale în Germania şi după Anschluss, în 1938, fiindcă foarte mulţi aveau paşapoarte germane şi austriece.

Atunci administraţia română a fost asaltată cu mii de cereri pentru paşapoarte române, deoarece calitatea de cetăţean român apăra de incidenţa legilor segregaţioniste ale regimurilor antisemite, din Germania şi Austria. Comandamentul german îi învinuia pe evreii din această categorie, fără cetăţenie română, că colaborează cu sovieticii şi cerea trimiterea lor în ţările de origine, adică la moarte sigură.

 Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înfiinţase nişte centre de trier, aşa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntaşii evrei din România.

Intervenţia domnului Ion Mihalache a avut un rezultat salvator, pentru aceşti evrei străini, fiindcă niciunul nu a fost expulzat spre ţara de provenienţă. Evreii din această categorie, garantaţi de comunităţile evreieşti din România, au putut trece la apus de Prut şi foarte mulţi au părăsit ţara, via Sofia-Istanbul, graţie intervenţiilor făcute, între alţii, de vicepreşedintele PNŢ, Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior(?) al Turciei, şi cererii făcute şefului agranianilor bulgari, de dl. I. Mihalache, pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranţi.

 Evreii străini care nu au avut parte de aceste împrejurări favorabile precum şi ceilalţi locuitori neevrei, dar cetăţeni străini au fost consideraţi că proveneau din Uniunea Sovietică şi trecuţi la răsărit de Nistru, în teritoriul Transnistriei, aflat cu o administraţie civilă românească. Nimeni nu poate pretinde că situaţia de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o datorie imperioasă pentru istorici să facă tuturor cunoscut adevărul că, nici din teritoriile româneşti eliberate la răsărit de Prut, şi nici din teritoriul Transnistriei, nimeni nu a fost deportat în lagărele hitleriste din Polonia.

Edificatoare asupra condiţiilor de viaţă a evreilor trecuţi în Transnistria este cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, în care nu se pomeneşte de masacre, aşa cum s-a pretins de unii agitatori evrei, în ultimele decenii, pentru a realiza câştiguri fabuloase.

În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în Transnistria, unde viaţa le-a fost salvată, în ţările occidentale soarta „evreilor străini” a fost tragică, aşa cum reiese din referatul lui Randoph Braham, publicat în Colloque, din care citez, de la pagina 434: În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini” din Macedonia şi Tracia au fost deportaţi; România i-a deportat pe „evreii străini” din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria; francezii nu doreau decât să se debaraseze de „evrei străini” în Belgia, aproape toţi deportaţii erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă; în Ungaria, cei 18000 de evrei deportaţi la Kamentz-Podolsk, în vara 1941 erau consideraţi ca străini; în fine, în Ţările de Jos, persecuţia a vizat pe evreii germani şi alţi „evrei străini”.

Tot în Colloque, la pagina 425, Randoph L. Braham menţionează că cei 18000 de „evrei străini” deportaţi de guvernul ungar la Kameneţ-Podolsk au fost aproape toţi masacraţi. Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini” deportaţi în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreieşti de conducere a diverse comunităţi evreieşti din Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc.

 Aşa-numitele Judenrat, întocmeau la cererea naziştilor listele cu consângerii lor, care trebuiau să fie trimişi la Auschwitz şi în alte lagăre naziste. În Colloque, la pag. 349, Bela Vago recunoaşte că ministrul român Mihai Antonescu, reprezentând pe mareşal, s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportaţi în Transnistria.

În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomaţi acreditaţi în ţări neutre – precum erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste etc – să intervină, mai ales după crearea lui War Refuge Board, în Statele Unite, pentru ca marea finanţă evreiască de acolo să subvenţioneze închirierea de vapoare, pentru transportul emigranţilor „evrei străini” aflaţi în România şi Transnistria.

Nepăsarea organizaţiilor evreieşti americane şi avariţia multimiliardarilor explică pentru ce această acţiune n-a avut amploarea cuvenită.

 Mai mult încă, delegaţii organizaţiilor evreieşti din America erau uneori indivizi corupţi, care pentru a realiza profituri personale angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale, pentru sute de emigranţi evrei, şi de aceea autorităţile maritime române au trebuit să interzică unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a vaselor.

Fostul diplomat român, Brutus Coste, mi-a mai spus că, din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu, el a dat din fondurile legaţiei sale bani pentru plata transporturilor de evrei emigranţi.

Ar fi fără rost să acord atenţie aritmeticii „de uz personal” cu care Raoul Hilberg, prin adunări şi scăderi de cifre, fără nicio dovadă a realităţii, ajunge să facă afirmaţii despre imense cantităţi de victime evreieşti.

 Pentru mine şi o singură victimă constituie o mare tragedie umană, dar subliniez că încercările nesăbuite, prin trucuri de bazar, de a falsifica istoria este o jignire condamnabilă pentru victimele reale.

Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de defăimare a naţiunii române? Trebuie evidenţiat că toate aceste acţiuni au fost iniţiate şi sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în România, la 6 martie 1945.

 Calomnierea regimului Antonescu era un mijloc folosit pentru ca Occidentul să treacă cu vederea că Holocaustul roşu a dezolat(sic! N.ed.) România vreme de decenii.

Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La Tribunalul internaţional de la Nurenberg, în 1945, procurorul general al Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al comitetului de judecată, declara între altele că armata germană asasinase circa 25000 de militari polonezi captivi, în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk; dar, în ultimii ani, după deschiderea unor arhive sovietice s-au găsit documentele care dovedesc că masacrul fusese săvârşit de sovietici, în executarea unei decizii luate şi cu răspunderea procurorului general.

A doua explicaţie a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul Simon Wiesenthal, supranumit vânătorul de nazişti”, în cartea Wiesenthal’s File, la pag. 80, de unde citez: Simon Wiesenthal socoteşte că cea mai mare greşeală după război a evreilor a fost că ei s-au decis pentru un profit material, mai degrabă decât pentru o compensare morală. Tot la aceeaşi pagină se arată că Germania Federală a plătit organizaţiilor evreieşti, de la sine înţeles că nu victimelor (observaţia îmi aparţine), mai mult de 37 de miliarde de dolari USA.

În pofida marilor posibilităţi materiale de care dispun calomniatorii şi în dispreţul execrabilei conspiraţii a tăcerii, credinţa mea în triumful adevărului rămâne neclintită.

Nu este departe ziua când omenirea va recunoaşte că în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român, nu a fost holocaust. În luna mai 1946, mareşalul Ion Antonescu şi membrii guvernului său au fost traduşi în judecată pentru campania militară din Răsărit, în faţa unui aşa-zis „tribunal al poporului”.

În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de către guvernul comunist Groza, dar Partidul Naţional Ţărănesc a denunţat-o ca neconstituţională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deşi Constituţia din 1923 repusă în vigoare admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or, prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase. Totodată, Partidul Naţional Ţărănesc care nu mai avea reprezentanţi în guvern după 6 martie 1945, declarase publică că nu participa în niciun mod la activităţile aşa-zisului „tribunal al poporului”.

Preşedintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii şi comuniştii din România au fost salvaţi de mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi.

Prima scrisoare a fost dusă de mine domnului N. Lupu care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a fost dusă de avocatul I. Leon la domnul N. Lupu, pentru a fi dată şefului comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănţuită de presa comunistă contra preşedintelui Iuliu Maniu.

Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu era în lotul acuzaţilor. Am vrut să apar ca martor la proces, în favoarea sa, dar el nu era de acord, fiindcă se temea că orice apărare legată de numele preşedintelui Maniu putea să înfurie acea instanţă politică de judecată.

Totuşi, mareşalul a propus ca martor în apărare pe preşedintele Iuliu Maniu, iar la dezbateri a vrut răspuns la două întrebări: dacă domnul Maniu a ştiut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareşalul, fusese arestat în acea zi, la palatul regal din Bucureşti; dacă preşedintele Iuliu Maniu considera pe mareşal un trădător al României. Preşedintele Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareşalului, efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineaţa zilei de 24 august 1944, când se înapoiase în capitală, fiindcă în ajun lipsise din Bucureşti şi sublinia că niciun om de bună credinţă nu-l putea considera pe domnul mareşal Ion Antonescu trădător al Ţării Sale. Am fost prezent în sală la audierea preşedintelui Iuliu Maniu.

Individul care conducea dezbaterile şi-a închipuit că ar putea întinde o cursă preşedintelui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea armatei române la răsărit de Prut. Preşedintele Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost şi rămâne românească.

În sală se aflau agitatori comunişti, aduşi special pentru atmosferă, şi aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică, preşedintele Maniu a repetat: Basarabia a fost românească şi rămâne românească. Au urmat clipe de tăcere desăvârşită. La sfârşitul audierii sale, preşedintele Iuliu Maniu s-a apropiat de boxa acuzaţilor şi a strâns mâna mareşalului. Făptuirea acestui gest, în acele momente tragice, avea valoarea confirmării dreptului cuvenit mareşalului, colaboratorilor săi şi întregii naţiuni române la recunoştinţa umanităţii. 27 martie 1996, Varşovia IOSIF TOMA POPESCU
sursa: http://nouaarhivaromaneasca.com
/ www.tribuna-basarabiei.ro

vineri, 9 iulie 2010

Teodor Baconschi: "Nu există discuţii privind încheierea tratatului de bază România-Moldova"

Consulatele româneşti de la Cahul şi Bălţi, din Republica Moldova, sunt inaugurate azi după mai mulţi ani de incertitudini.

Într-un interviu acordat EVZ, ministrul de externe Teodor Baconschi vorbeşte despre reuşita acestui proiect şi îşi exprimă speranţa că viitorul guvern moldovean va continua reformele şi buna relaţie cu Bucureştiul. Ministrul subliniază că în prezent nu există discuţii privind semnarea tratatului de bază bilateral.

EVZ: Deschiderea celor două consulate româneşti de la Cahul şi Bălţi s-a concretizat în cele din urmă, după ani buni în care Chişinăul a părut nehotărât în această privinţă. De ce a insistat Bucureştiul să deschidă aceste consulate şi care sunt avantajele concrete ale României?
Teodor Baconschi: Într-adevăr, este o reuşită. E un proiect mai vechi care întârzia să se materializeze din cauze care n-au depins de noi. Reuşita de acum se datorează bunei colaborări cu autorităţile de la Chişinău, cărora le-am adresat mulţumirile noastre.

Cele două noi consulate reprezintă prima prezenţă a unui Stat Membru UE dincolo de capitala Republicii Moldova. Uniunea Europeană este prezentă astfel în zona urbană medie şi are acoperire asupra aşezărilor rurale. Întrucât România rămâne în continuare principalul stat UE de destinaţie şi de tranzit pentru cetăţenii Republicii Moldova, necesitatea deschiderii acestora a devenit tot mai evidentă, în special după intrarea în vigoare a Acordului privind micul trafic de frontieră încheiat cu Republica Moldova.

Astfel, o parte din numărul mare de cereri de servicii consulare operate în prezent de ambasada la Chişinău urmează să fie soluţionate de către consulatele generale de la Cahul şi Bălţi.

Printre avantajele concrete, atât pentru cetăţenii români solicitanţi de servicii consulare, cât şi pentru cetăţenii din R. Moldova, menţionez consolidarea legăturilor politice, economice si culturale, posibilitatea cetăţenilor de a avea acces la întreaga gamă de servicii consulare, fără a mai fi necesară deplasarea în altă localitate scurtând, implicit, termenele de soluţionare a cererilor pe ansamblu şi scutind locuitorii Republicii Moldova de o cheltuială în plus.

S-a discutat, fără să se rezolve, problema "intermediarilor" din procesul de obţinere a vizelor de la ambasada României la Chişinău. Cine nu face ceea ce ar trebui să facă pentru rezolvarea acestei probleme? Vor apărea "intermediarii" şi la Cahul şi Bălţi?
Cu diferite prilejuri, atât diplomaţii ambasadei României la Chişinău, cât şi reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe au atenţionat autorităţile Republicii Moldova în legătură cu perpetuarea, în exteriorul ambasadei, în spaţiul public, a unei activităţi de "consiliere" sau de aşa-zisă "intermediere" din partea unor cetăţeni moldoveni, care nu au nicio calitate şi care solicită şi bani pentru asemenea servicii.

Ambasada României şi MAE au solicitat autorităţilor de la Chişinău, competente pentru ordinea publică în spaţiul exterior ambasadei, să nu tolereze ca interpuşi să obţină venituri pentru servicii care se prestează oricum gratuit.

La sfârşitul lunii iunie, la solicitarea ambasadorului nostru la Chişinău şi în colaborare cu autorităţile din Republica Moldova, a fost constituit un grup de lucru format din reprezentaţi ai ambasadei noastre şi ai autorităţilor de la Chişinău, al cărui scop declarat a fost identificarea în regim de urgenţă a unor măsuri concrete pentru eliminarea unor fenomene de tipul celor semnalate în repetate rânduri de către ambasadă. Sperăm ca acţiunile ce urmează să fie întreprinse în urma celor discutate în cadrul grupului să aibă rezultate concrete şi vizibile în cel mai scurt timp.

"Sperăm ca viitorul guvern să continue actualul curs al reformelor"

Relaţia Bucureşti-Chişinău din ultimii ani ne-a obişnuit cu suişuri şi coborâşuri. Urmează o perioadă electorală complicată în R. Moldova, care va aduce un nou guvern. Să ne aşteptăm şi la schimbări în relaţiile bilaterale?
România consideră relaţia cu Republica Moldova ca pe o relaţie privilegiată, bazată pe comuniunea de limbă, cultură şi istorie, indiferent de guvernarea care s-a aflat la conducere, la Chişinău. Obiectivul României îl reprezintă aderarea, într-un orizont de timp previzibil, a Republicii Moldova la Uniunea Europeană şi acest obiectiv a fost şi este urmărit cu perseverenţă, indiferent de schimbările politice de la Chişinău. Bineînţeles că o bună colaborare, un dialog sincer, deschis, între diplomaţiile celor două state, între clasa politică de la Bucureşti şi cea de la Chişinău, este un criteriu de care depinde eficienţa demersului nostru.

Actuala guvernare a realizat lucruri importante, într-o perioadă grea pentru Republica Moldova, poate cea mai grea din ultimii ani, având în vedere contextul regional dificil, pe fondul crizei economice globale. Au fost luate măsuri de reformă dificile, dar curajoase, iar procesul de integrare europeană a fost asumat mai sincer şi mai direct ca oricând. Sperăm ca viitorul guvern să continue actualul curs al reformelor, asigurându-l de acelaşi sprijin sincer şi prompt din partea României. Cred că a devenit destul de limpede că o bună relaţie Bucureşti-Chişinău este în interesul ambelor state, dar în primul rând al cetăţenilor Republicii Moldova, care se pronunţă pentru integrarea europeană într-un procent covârşitor.
România a promis un ajutor consistent pentru R. Moldova. Care este stadiul acestui ajutor? Este el afectat de criză?
După ce a beneficiat mai mulţi ani de asistenţă internaţională, România are în prezent o serie de angajamente care rezultă din cel puţin două surse: obligaţia morală, de solidaritate umană, faţă de alte state, aflate în situaţii economice precare şi obligaţia politică, asumată la nivelul Uniunii Europene de statele membre, inclusiv România, în cadrul politicii de cooperare pentru dezvoltare, concepută şi derulată ca instrument de politică externă, atât la nivelul Uniunii Europene în ansamblu, cât şi în plan bilateral.

Susţinerea noastră pentru R. Moldova devine concretă prin bugetul de asistenţă pentru dezvoltare (ODA) gestionat de MAE, care se ridică în 2010 la 2 milioane de Euro. Fondurile au fost angajate pentru finanţarea unor proiecte în domeniul agricol, sănătăţii, educaţiei şi dezvoltării municipalităţii.

Totodată, la 27 aprilie a fost semnat Acordul privind ajutorul nerambursabil de 100 milioane de euro, acordat de România Republicii Moldova. Domeniile vizate sunt infrastructura de transport şi unităţi de învăţământ, iar durata finanţării este de patru ani (patru tranşe anuale în valoare de 25 milioane euro fiecare). Autoritatea naţională de coordonare este Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului în România, respectiv Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale în Republica Moldova.

Adiţional, facem demersuri, alături de partenerii europeni, pentru urgentarea acordării cât mai curând posibil a asistenţei macro-financiare de 90 milioane euro promisă de UE. Totodată, în dialogul cu statele membre UE pledăm pentru susţinere financiară a Republicii Moldova.

Ne dorim un vecin stabil şi prosper. Vom continua să sprijinim Republica Moldova, în ciuda perioadei economice dificile pe care o traversăm. Stabilitatea politică şi prosperitatea economică a ţării vecine reprezintă un interes reciproc. Contribuţia la crearea premiselor pentru creşterea stabilităţii în plan economic şi social a Republicii Moldova reprezintă o modalitate eficace de combatere a unor riscuri de securitate, a migraţiei ilegale şi consolidarea respectării drepturilor omului.

"Dorim ca UE să aibă un rol sporit în formatul 5+2 al dosarului transnistrean"

Aţi discutat recent cu ministrul german de externe despre conflictul transnistrean. Cum s-ar putea concretiza interesul declarat al Berlinului în rezolvarea acestui conflict? Care ar fi rolul României?
Este interesul nostru de a face din Republica Moldova o poveste de succes a Parteneriatului Estic şi colaborăm cu partenerii europeni în acest sens. De altfel, aş remarca faptul că, de la Bucureşti, domnul ministru Westerwelle s-a deplasat la Chişinău pentru a discuta cu autorităţile moldovene.

Referitor la iniţiativa germano-rusă suntem deschişi unui dialog aprofundat pe această temă. Dorim ca, urmare Memorandumului, Uniunea Europeană să dobândească un rol sporit în formatul "5+2" al dosarului transnistrean, unica structură aptă să formuleze o soluţie viabilă.

În cadrul dialogului intra-comunitar, România va continua să susţină o implicare mai consistentă a Uniunii Europene în revitalizarea procesului de negocieri şi în obţinerea de progrese cuantificabile. Sperăm ca noua abordare a UE să contribuie la avansarea procesului de reglementare a dosarului transnistrean.

România nu a încheiat un tratat de bază cu R. Moldova. Mai există discuţii pe această temă cu guvernul de la Chişinău?
Vă reamintesc că recent a fost semnat un document foarte important pentru relaţia bilaterală - Preşedintele României şi Preşedintele interimar al Republicii Moldova au semnat la Bucureşti, în data de 27 aprilie 2010, Declaraţia privind instituirea unui parteneriat strategic între România şi Republica Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova. Documentul stabileşte cadrul general al cooperării bilaterale şi direcţiile de acţiune pentru perioada următoare, în consecinţă eforturile noastre sunt concentrate în direcţia punerii în aplicare a prevederilor sale, prin încheierea unui Plan de Acţiune.

Totodată, subliniez faptul că nu există discuţii privind încheierea unui tratat politic de bază între România şi Republica Moldova, ci doar negocieri pentru Acordul de Parteneriat European şi Tratatul privind cooperarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, a căror ultimă rundă de negocieri a avut loc recent, în perioada 4-5 martie 2010.

Există o preocupare a partenerilor europeni în privinţa semnării acestui tratat? Aţi discutat, spre exemplu, cu omologul german despre această chestiune?
Relaţiile dintre România şi Republica Moldova sunt excelente şi nu există nicio raţiune pentru care la nivelul partenerilor europeni să existe vreo preocupare faţă de vreun aspect al relaţiei bilaterale, cum ar fi semnarea unor documente juridice.

România este cel mai ferm susţinător al parcursului european al Republicii Moldova şi ne bucură interesul pe care multe state membre l-au manifestat faţă de Grupul informal de sprijin Acţiunea Europeană pentru Republica Moldova. Acest format este o co-iniţiativă România – Franţa, lansată la Bruxelles, în luna ianuarie a acestui an, cu rolul de a menţine subiectul aderării Republicii Moldova la UE pe agenda europeană. Grupul a avut deja două întâlniri, iar în data de 30 septembrie 2010 se va reuni pentru a treia oară la Chişinău. Acest proiect arată clar că perspectiva europeană a Republicii Moldova este o temă constantă pentru diplomaţia românească în dialogul cu partenerii noştri europeni. Sursa: Evz.ro
Blog din Moldova Display Pagerank toateBlogurile.ro