Evocarea unui eveniment istoric – în cazul de faţă unirea
tuturor românilor într-un singur stat, în 1918 – nu se poate reduce la
simpla narare a admirabilei performanţe politice a românilor din
provinciile istorice româneşti, capabili să-şi ia soarta în propriile
mâini şi să-şi decidă viitorul.
Prin voinţa liber exprimată a reprezentanţilor tuturor românilor a
devenit posibilă, în condiţiile concrete generate de evenimentele
interne şi internaţionale de la finele Primului Război Mondial, crearea României Întregite,
care, din nefericire, avea să dureze pentru un timp prea scurt (numai
22 de ani!), prilej de reflecţie pentru noi, astăzi, în aceeaşi măsură
în care evocăm entuziasmul şi reuşitele anului 1918. Era prea optimist Ion I. C. Brătianu, la 14 decembrie 1918, atunci când, în faţa delegaţiei transilvănene care prezentase regelui Ferdinand I Actul Unirii, spunea: „Vă aşteptăm de 1 000 de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată”.
Aproape 20 de ani avea să dureze profeţia lui Brătianu.
În 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţnutul Herţa erau ocupate de
Uniunea Sovietică, cea mai mare parte a Transilvaniei de Ungaria
horthystă, iar sudul Dobrogei de Bulgaria.
România Întregită în decembrie 1918 devenea istorie
Unul din marile adevăruri, mai puţin ştiute însă, este cel rostit de
Benedetto Croce, după care fiecare istorie este contemporană, în sensul
că în scrierea şi receptarea istoriei, atât istoricul, cât şi
consumatorul de istorie sunt preocupaţi să găsească răspuns la
întrebările/sfidările timpului lor. Care ar putea fi, aşadar, semnificaţiile zilei de 1 Decembrie pentru noi, astăzi? La un prim nivel, strict cronologic, 1 Decembrie 1918 are, de fapt, o dublă semnificaţie. Este, pe de o parte, ziua
istoricei decizii a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, care
proclamă unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu
România, şi, pe de altă parte, ziua în care regele Ferdinand I,
alături de Rgina Maria, intră în Bucureşti, după aproape doi ani de
exil în inima Moldovei. Plecat la Iaşi, în 1916, în condiţii improprii,
sub presiunea trupelor germane, rege al României mici, Ferdinand se
întorcea iar la Bucureşti, în uralele mulţimii, chiar în ziua în care
ardelenii cereau răspicat unirea cu ţara, pentru a deveni regele
României Mari la a ărei temelie aşezase voinţa sa de a fi cu adevărat
regele tuturor românilor.
Un al doilea nivel de analiză priveşte rolul armatei române în realizarea Marii Uniri de la 1918. A avut sau nu vreun rol armata română în actele Unirii din 1918? Să vedem, pe rând, situaţia provinciilor istorice româneşti în momentul deciziilor privind unirea aceastora cu România. În Basarabia,
cum se ştie, armata română a intervenit, în ianuarie 1918, la cererea
Consiliului Directorilor Generali al Republicii Democratice oldoveneşti
(care juca rolul Executivului în noua republică independentă) şi cu
acordul Sfatului Ţării şi al aliaţilor, pentru a face faţă valului
pustiitor de jafuri, pogromuri şi distrugerilor în masă a bunurilor
private şi publice, provocate de demobilizarea rmatei ruse de pe frontul
român (era vorba de aproape 600.000 de oameni!). Ordinea a fost
instaurată în teritoriul românesc de dincolo de Prut până la sfârşitul
lunii februarie 1918, cu preţul vieţii a trei ofiţeri şi 122 de soldaţi,
12 ofiţeri şi 309 ostaşi fiind răniţi în confruntările cu trupele ruse
bolşevizate.
Istoriografia sovietică mai ales (dar şi unii istorici ruşi, astăzi,
cum este cazul lui Mihail Meltiuhov) este cea care a atacat mereu decizia Sfatului Ţării privind unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918,
din perspectiva corelaţiei făcute între necesitatea unui vot liber
exprimat şi prezenţa trupelor româneşti în teritoriul dintre Prut şi
Nistru (în favoarea Unirii s-au pronunţat 86 de deputaţi, 36
declarându-se împotrivă, în cel mai democratic mod cu putinţă!).
Istoriografia sovietică inducea, astfel, ideea invalidităţii votului în
Sfatul Ţării în circumstanţele menţionate. Citeste tot articolul aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu